Here in my head

Pe cand ea canta

2012-05-02T20:57:00.008+01:00

Exista, in ciuda celui mai bine fundamentat scepticism al meu, momentul potrivit in care sa cunosti pe cineva, chiar si pe un om pe care-l cunosteai de ani buni, dar cu care nu ti se aprindea niciodata entuziasmul si pe care-l inchinasesi de mult trecutului. Pe vremea aceea, il stiai destupat la minte si sclipitor in adunari inalte, dar niciodata, fata in fata, nu gaseai ce sa-i spui ca sa-l deschizi... sau cum sa te deschizi. Timiditatea mergea pana acolo incat va trezeati in mai mult decat stinghera pozitie gugustiuc, in care doi oameni inteligenti se privesc drept in ochi, in tacere deplina, cu capul usor inclinat intr-o parte - pozitie despre care psihologii ne spun ca este tipic submisiva si reconfortanta pentru persoana careia-i expunem cea mai vulnerabila parte a corpului nostru, gatul. Si totusi! Este perfect posibil sa te reintalnesti cu omul in cauza si sa-l descoperi cu totul altul, iar taman in aceeasi clipa, sa-ti dai seama ca si tu esti cu totul altul sau, in orice caz, ca v-ati depasit fiecare micile prejudecati, retinerile, spaimele copilaresti si propriul gen de teribilism si ca ati ajuns frumosi. Si pregatiti sa va vorbiti cu incredere despre aceasta frumusete. Si minune, celalalt simte exact la fel, iar tu o stii!
Doamne, Iti multumesc ca sunt tanara. Ca am suficient timp inaintea mea cat sa-mi reapara-n cale oamenii sau, mai stii, sa se iveasca unii cu desavarsire noi, si sa ne povestim vietile. Mi se intampla lucruri bune si am putut trage invataturi bune din cele rele, nu mi s-a amarat inima si am putut inflori. Sper ca oamenii din jurul meu sa implineasca numai fapte de vitejie, iar eu sa fiu acolo, sa-i vad.

110001

2012-04-08T17:27:00.005+01:00

Au venit, nu toti, dar suficienti cat sa simt ca am adunat cativa oameni in jurul meu, in toti anii acestia. Au baut cocktailuri slabe si bere neagra la taria corecta, apoi s-au mobilizat dupa puteri si-au dansat in jurul meu. Iar eu mi-am reciclat cerceii, m-am lasat urcata pe masa la un Bregovic taman pe gustul meu si m-am scuturat, in doar cateva ore, de stresul acumulat al catorva saptamani bune. I let go cu deplina sinceritate, din toate incheieturile :)

Trivia: se pare ca legendarul producator de armament Kalashnikov a intrat, de curand, in faliment. Unde o sa ajunga lumea asta??

Mind the dots between the train and the platform

2012-03-26T21:04:00.010+01:00

Stiu de ce mi-a fost greu sa ma povestesc data trecuta: nu pentru ca m-as fi dezobisnuit sa fac asta, de pe vremea cand trebuia sa ma povestesc aproape zilnic, fiecarei persoane noi pe care o cunosteam in acele orase, cand ma zbateam sa pescuiesc oameni, ci pentru ca niciodata, cu atat mai putin atunci, nu am facut-o cu scopul de a cuceri, nu am facut-o cu o tinta anume. Am ramas la fel: pot sa ma povestesc doar daca ma adresez tuturor, in voia norocului, cu aerul ca nu-i vorbesc nimanui, daca intind o plasa foarte larga si nu ma tem de judecata concentrata, personalizata a unei singure perechi de urechi. Altfel, mi se pare un efort urias sa ma rascolesc pentru amintirile compatibile si impresiile corecte, e o repetitie fortata si nu-mi reuseste nimic.
Mi-e greu sa-mi privesc trecutul ca pe o poveste de spus si nu una in care sa traiesc. Ideal ar fi sa merg pe strada cu acel om, sa vorbim despre ceea ce vedem in jur sau traim atunci si sa stie, din modul in care-mi aleg cuvintele si in care pasesc, ca sunt rezultatul implicit a tot ceea ce mi s-a intamplat in ultimii ani, ca inglobez toate acele experiente ca pretul unui activ pe o piata eficienta si ca nimic din ce i-as putea povesti despre copilaria mea nu-l va ajuta sa-mi prezica viitorul; sa ma priveasca si sa le intuiasca; sa-i fiu suficienta asa cum sunt in acel moment.

And this, this is for the life that I love and is about to end.

Bila neagra

2012-03-14T23:15:00.000Z

Azi-dimineata am facut ceva urat si rusinos; sau, mai degraba, tocmai faptul ca nu am facut ceva este de condamnat. In aglomeratia din autobuzul care ma ducea spre Piata Victoriei, am vazut cum doi vlajgani isi pasau, pe la spate, un portofel roz care nu avea cum sa le apartina - si nu am facut nimic. Am stat un minut, consternata, sa ma gandesc daca asistam la un furt sau era posibil sa fi interpretat eu gresit gestul, dar acest ragaz mi-a fost cerut, in mod ipocrit, pentru ca instinctul de conservare - sau lasitatea - sa aiba timp sa preia complet controlul. M-am temut ca nimeni din autobuz n-avea sa-mi sara in ajutor, daca ii dadeam de gol pe cei doi; oricum, sunt aproape sigura ca cel putin o persoana a mai observat tot jocul, fara sa reactioneze in vreun fel. Dupa ce unul dintre ei a coborat, m-am temut ca al doilea n-o sa-si dea partenerul in vileag, ca o sa ma urmareasca la metrou si, apoi, in cartierul de la mama naibii spre care ma indreptam. Mi-am inchipuit ca, pana si in cazul in care ar fi venit politia si i-ar fi luat la sectie, ar fi trebuit sa dau o declaratie impotriva lor, iar ca ceilalti membri ai bandei din care faceau, poate, parte m-ar fi gasit cu usurinta ulterior. In fine, numai pretexte si scenarii penibile ca sa-mi scuz lipsa de reactie.
Mi-e rusine mai ales pentru ca intotdeauna ma straduiesc sa ma port corect: nu arunc hartii pe jos, nu ma duc cu plicul la medici sau functionari ca sa scutesc cateva ore de stat la coada si incerc sa menajez stratul de ozon. Despre pornirile usor maniacale de mama a ranitilor si a ostracizatilor, care ar trebui, cumva, sa contribuie to the greater good, nici nu mai vorbesc. Dar intr-o situatie cand ar fi trebuit sa-mi iasa cu adevarat la iveala simtul civic, in fata unei nedreptati apropiate, tangibile si evidente, ma trezesc ca nu am voce. Indiferenta asta dezgustatoare, dublata de teama, nu ar fi trebuit lasata in urma de minunata specie umana atunci cand a iesit din jungla?
Desigur, ca un facut, de indata ce am iesit din autobuz, universul a inceput sa-mi trimita semne cum ca greseala mea fusese deja trecuta la raboj. Pe scara rulanta urcau doi politisti, pe care as fi putut sa-i opresc si sa le povestesc toata intamplarea, mai ales ca al doilea individ coborase o data cu mine si erau sanse mari sa se fi orientat tot catre metrou. Iar de indata ce am ajuns pe peron, a inceput sa ruleze inregistrarea cu va rugam sa aveti grija de bunurile dvs. si sa nu ramaneti nepasatori daca vedeti ca cineva este in pericol. Imi venea sa intru in pamant de rusine. Cu siguranta, o sa ma reincarnez intr-un gandac de bucatarie.
Probabil ca acum o sa-mi caut un ONG sau alta forma de voluntariat si-o sa raman cu impresia eronata ca asta schimba cumva situatia.
Never ride the bus with me.

Triptic

2012-02-23T18:23:00.004Z

Multumita geniului termopanelor, e atat de liniste seara, incat imi pare ca aud ticaitul unui ceas din vecini. Inchid ceasul din bucatarie in camara, iar pe cel din sufragerie, intr-un dulap, dar aud in continuare pulsatia precisa a ceasului strain, ca si cum laptopului i-ar fi crescut o noua inima sau ceasul de mana ar fi capatat valente de pendula. Nu pot sa adorm decat cu dopuri in urechi - primul pas catre nevroza or what?
********
Pana si fiintele cele mai trufase au momente in care trebuie sa se supuna cuiva. Bunaoara, pisica mi se urca in pat in fiecare seara, de indata ce sting lumina, porneste motorul torsului si-mi cere cateva minute de scarpinat dupa urechi. Daca nu o bag in seama, imi impunge mana cu incapatanare, fortandu-si capul sub palma mea, pana cand incep alintarile pe care, de altfel, nu le suporta in niciun alt moment al zilei.
********
All silliness aside, Owen are, de saptamana asta, propria emisiune la radioul Universitatii din York! Tune in martea, la ora 15 GMT (17, ora Romaniei), pentru The Other Side si veti fi tratati cu adorabilul sau accent nord-englezesc, discutii sclipitoare despre clatite si o selectie muzicala care o sa va pacaleasca urechea ca e deja vineri dupa-amiaza. Pentru cei care sunt liberi atunci sau isi pot pacali seful ca lucreaza la fel de bine cu muzica in casti.

Plat du jour - catharsis

2012-02-11T18:01:00.003Z

Am facut-o!!!! La mai bine de trei ani de la acea dupa-amiaza de trista amintire, m-am urcat din nou pe schiuri. Mi-am povestit ieri emotiile prietenilor si colegilor de serviciu, lasandu-le astfel in urma, iar golul din stomac de dimineata l-am acoperit cu doua sandvisuri, undeva intre Campina si Comarnic. La baza partiei din Azuga, mi-am regasit gesturile pregatitoare: incaltatul claparilor, caratul schiurilor pana sus, scuturatul claparilor de omat, urcarea inceputa intotdeauna pe schiul din vale, stransul manusilor. Zapada stralucea, scartaia si mirosea exact ca atunci, exact cum trebuie. Teleschiul ma tragea in acelasi fel, lejer si relaxant, cu mici zvacniri din loc in loc. Ma asteptam sa am un blocaj in varful partiei, in momentul cand mi s-ar fi cerut sa-mi incep coborarea, sa ma uit in jos si sa ma apuce vertijul sau un plans stupid... dar nu a fost asa. Am avut un instructor minunat si o orteza solida, in nadejdea carora am pornit incet, concentrandu-ma sa constientizez miscarea in fiecare punct al ei, sa o controlez. Si am reusit! Daca altadata comanda se pierdea undeva, pe cei 1.70 m dintre lobul frontal si metatarsiene, azi am facut schiurile sa ma asculte. In loc sa iau totul de la zero, lucrez in apropierea nivelului la care ma aflam cand am avut accidentul. Lasand mandria la o parte, m-am distrat de minune si mi-am reamintit cat de mult imi placea sportul acesta obositor, barbatesc si elegant. It felt pretty damn good si de-abia astept sa ma duc din nou!
Dar o sa ma dau atata timp cat simt ca imi pot mentine concentrarea la cote inalte, ca genunchiul nu-mi este obosit si ca nu ma las furata de viteza, de orgoliul ca ma aflu pe o anumita partie sau de aparenta siguranta a miscarilor. Am tras, totusi, cateva invataminte din ultimii ani si ultimul lucru pe care mi-l doresc este sa le recapitulez in practica.

Vero's choice

2012-01-21T10:35:00.004Z

Mai intai, asta:

Ma tot duc de la Teatrul Foarte Mic bifeaza toate caracteristicile unei mazgaleli reusite, asa cum le enunta domnisoara Vi Hart la inceputul clipului de mai sus. Asta ma scuteste de efortul de a scrie eu insami recenzia, deci voi avea timp sa invat sa draw squiggles like a Hilbert.

Ziua in care nu este deschis nimic

2012-01-01T19:34:00.021Z

Am iesit, m-am dat un sfert de ora in leaganul din spatele blocului, apoi am mers pe jos pana la cheiul Dambovitei, care se scurgea verde si plina de bule de scuipat. Orasul era atat de pustiu, incat am putut canta pe strada, cum faceam la York. Am ascultat Portishead pana m-au durut urechile si am facut poze. Toto, I've a feeling we're not in Kansas anymore! Here's to the return of the bull market! :)) Smirking cherubs la Muzeul George Enescu. Dormiti linistiti, sanii auriti ai Minervei de la Academia Romana vegheaza. Happening soon to a cultural landmark near you. Muzeul de Istorie, that is. In vecinatate, de vizitat pentru o pereche de bocanci - Apa. Apoi, this one's new :D a.k.a. PMS, schimbari de trend, totul are sens si totul este complet haotic, mai ales in aceasta zi incarcata de superstitii si de urari de bine, welcome to my life etc. Din fericire, la Universitate se intampla, chiar sub ochii trecatorilor, In caz ca v-ar veni vreo idee... The

New Year's Resolutions

2011-12-29T19:25:00.003Z

Pentru ca o lista imi umple in mod convenabil spatiul pe blog si timpul liber, fara a necesita mai mult efort al mintii decat scotocitul dupa sosete intr-un sertar:
- sa invat sa merg pe bicicleta;
- sa schiez din nou!
- cel putin un curs de germana la Goethe Institut;
- sa-mi imbunatatesc franceza;
- sa vizitez Granada, Malaga si Cadiz SAU sa-mi petrec concediul in Toscana, in septembrie;
- sa dau petrecere de ziua mea;
- sa ajung la Timisoara intr-un weekend;
- sa urc in Piatra Craiului;
- sa mi se faca portretul, macar in creion (noroc ca din toamna ne incuscrim cu un artist);
- sa-mi asigur SUPRAVIETUIREA zilnica la analiza (ma reprofilez!)...
-... dupa care, sa fac impresie buna la analiza;
- gata cu dramele sentimentale!
- sa castrez pisica (erm, to-do list?);
- find the exceptional and settle for nothing less!
- sa nu-mi mai fie frica... de nimeni :)
- sa-mi las parul lung;
- sa continuu sa fac Pilates;
- keep an open mind :D
- sa ma mut (? = needs further considering);
- sa termin de citit Orbitor;
- sa vad Inima de caine si Mamouret;
- sa petrec mai mult timp cu Teo, dat fiind ca in 2011 am fost the absent godmother;
- sa cunosc mai multi oameni.

P.S. Lista aceasta a fost redactata in penultima zi cu Adelaide si are o surata mai rusinoasa in geanta ei (scripta manent, fie si cu viciu de consimtamant). Din ianuarie voi fi nevoita sa infrunt singura lichiditatea scazuta de la BVB.

'tis the season for some folly

2011-12-05T19:44:00.002Z

Homemade hummus. Hippie rococo. Their borders are opening. My hips are slimming down. Oh, the subway men I can still say no to. Brain-humping.
Fare thee well, Adelaide!

Noi toti am purces din Mantaua lui Gogol

2011-11-28T20:48:00.005Z

Deodata, se raspandi prin Petersburg zvonul ca, langa podul Kalinkin si prin alte locuri din acel raion, a inceput sa apara noaptea un strigoi in chip de slujbas de stat si-si cauta mantaua furata, ca sub acest pretext despoaie pe oricine-i iese in cale, fara sa se uite la grad sau la demnitate, luand tot felul de mantale: captusite cu pisica, cu biber, cu vatelina, cu raton, cu vulpe, cu blana de urs - intr-un cuvant, cu orice fel de blanuri, blanite, piei si tesaturi din cate au nascocit pana acum oamenii pentru a-si inveli propria piele. Unul din slujbasii departamentului vazuse strigoiul cu proprii lui ochi si-l recunoscuse imediat: Akaki Akakievici era. Dar se ingrozi atat de rau la vederea lui, incat o lua la goana cat il tineau picioarele si, astfel, nu putuse sa-l vada prea bine. Vazuse doar atat, cum Akaki Akakievici il ameninta de departe cu degetul... Ploua cu plangeri din toate partile, reclamandu-se ca nu numai spinarile si umerii consilierilor titulari, dar pana si ai consilierilor secreti erau expusi la grave raceli de pe urma jefuirii nocturne de mantale. Politia primi dispozitii ca strigoiul sa fie prins de urgenta... mort sau viu, si pedepsit cu toata asprimea, drept o pilda graitoare pentru toti ceilalti, si nu a lipsit mult ca aceste dispozitii sa fie puse in aplicare cu succes.

Bat-o vina

2011-11-22T20:23:00.004Z

So this is what hell feels like. It's fighting guilt - worse still than your own, it's the guilt of someone you love. It's an invisible foe; endlessly unsatiated and utterly unscrupulous. You will never get a full description, but you perceive how insidiously it taunts them with reminders of their misguided choices. And, of course, the happy alternatives that have eluded them. They are to blame for their children's inchoate adulthood, their own unsatisfactory career, the government deficit and the holes in the fucking ozone layer. They are undeserving of the good that might have happened to survive around them. The teaser's verb of choice is shouldn't have; its adjective is fool. They are not allowed to forget and they are not allowed to embrace their past. They must forever wail and gnash their teeth.
We have yet to discover the effective way to tackle remorse. It won't relent with time or gentle encouragement. It dismisses both rational argument and the stamping of feet. It poisons the sense of touch to the point that the sufferer can't find any comfort. It's immune to sugar, antidepressants, puppy-dog eyes and good luck charms. It might just cower under the threat of physical harm - blessed be the adrenaline rush that comes with driving your nails down your forearms! The sense of urgency and despair must reach such a level that it overcomes the instinct of self-preservation. Sadly, though, the effect only lasts as long as the scars and the show may only be put on every so often.
Onwards, then. At least, let's keep rocking back and forth.

Volver

2011-10-12T20:47:00.008+01:00

S-a terminat. Aproape. Macar la nivel macro, deci am scapat de trafalet, cuie si bormasina. Si cartile mi s-au intors in biblioteca si pe etajere, cu un iz subtil de mucegai peste mirosul lor uitat de anticariat rascolit. Cutia de chibrituri arata un pic mai bine. Usurarea de dupa ma tenteaza sa recunosc ca a meritat, dar nu este asa. Dupa cum ma asteptam, efortul ultimelor luni a scos la iveala tot ce este mai urat in caracterele noastre, trei oameni inghesuiti intr-un spatiu mai restrans decat de obicei, smulsi dintre obiectele de care-si agata calmul si politetea zilnica, sugrumandu-si reciproc ideile ca niste boa constrictori. S-au slefuit antipatiile vechi si s-au dezvaluit unele noi. Spoiala de normalitate continua sa crape, in mod brutal. Hotarat lucru, oamenii ar trebui sa stea impreuna numai cat isi cresc copiii; mai tarziu, varsta si rutina ii intorc impotriva manierismelor celuilalt si le tocesc ultimele porniri de tandrete. Probabil ca frica de singuratate este singura care pastreaza o buna parte din cuplurile imbatranite impreuna. Prea mult timp m-am prefacut ca nu vad si nu aud nimic. Dar mi-am spus de zeci de ori, saptamanile acestea, ca eu nu voi trece prin asa ceva, ca nu-mi pot asuma riscul de a asculta cuvinte grele atunci cand sunt mai vulnerabila, ca nu ma voi supune. Nu voi face promisiuni pe care sa fiu nevoita sa le rup din pur instinct de conservare.
Din acelasi motiv, voi incerca sa nu tin promisiunile pe care mi le-am facut in aceasta seara, sa-mi uit rautatea amara. Abandon sau iertare? Alas, mi-am stors toata rezerva de compasiune in ultimii doi ani. Imi vine sa ma impachetez in hartie maronie, sa-mi fac un nod si sa nu las pe nimeni sa ma mai atinga.

Scara inaltimilor si a adancimilor

2011-09-16T20:29:00.006+01:00

Se intampla lucruri rele. Se intampla renovarea de subzistenta practicata cu incapatanare de tatal aflat la criza varstei de mijloc. Tergiversam procesul de saptamani bune, multumita unei combinatii fatidice de ghinion, comercianti neseriosi si lipsa de entuziasm a executantilor - in principiu, eu. Rezultatul imediat este ca viata personala, deja slabita inaintea inceperii acestei torturi, a fost inlocuita de sesiuni de maturat nocturn, ciocanit de cuie in plinta si conversatie cu termeni exotici, de genul spaclu, vinclu si panza de bomfaier. Definitely NON-marketable skills. Ma scoate din sarite aceasta neglijare intentionata a conceptului de specializare a muncii si, ca orice fiinta de sex feminin cu putina demnitate, refuz sa ma pricep la anumite activitati sau, culmea, sa mimez ca acestea imi fac placere. Contrar sperantelor tatalui bricoleur, faptul ca stiu unde se afla fiecare cui stramb din casa asta nu ma face sa o indragesc mai mult. Dimpotriva. De indata ce va lua sfarsit operatiunea, ma voi stradui din rasputeri sa uit ca a avut loc vreodata.
Dar se intampla si lucruri bune, din cand in cand. Se intampla o urcare pe Jepii Mici, prin propriile mele puteri si stapanire de sine. Se intampla un om neasteptat de frumos, pe care nu l-as fi ghicit niciodata, pitit cum sta in fiecare zi, in spatele unui monitor, si pe care de-abia astept sa-l mai duc la munte. Se intampla Alexandru Tomescu si, multumita ingenuitatii mele native, bilete gratuite la doua concerte din festivalul Enescu, da, la concerte fancy. Se intampla un dans, bianual. Se intampla Miyazaki cel plin de prospetime. Se intampla sa constat ca-mi iubesc fetele, pe toate. Se intampla Tom Waits si vocea lui de drac care fumeaza de la 5 ani. Se intampla ca eu, una, am reusit sa nu ma apuc de fumat, iar copacii inca n-au inceput sa ingalbeneasca.

Still reading Endymion

2011-09-12T21:24:00.003+01:00

I might just take to listening to classical music this fall, because
A thing of beauty is a joy forever.
Its loveliness increases; it will never
Pass into nothingness.

Ca un profil prost de pe hi-cinci

2011-08-24T20:44:00.006+01:00

Intotdeauna am avut o atitudine ipocrita fata de schimbare. Ma exaspereaza oamenii care nu se schimba, ma sperie de moarte cei care o fac, pentru ca ma prind mai mereu nepregatita; ma nedumiresc cei care o fac in mod continuu si sunt gata sa-i acuz de superficialitate. Mi-e greu sa cred ca mult-laudatul act de a te reinventa este intreprins de placere; mai plauzibil mi se pare sa recurgi la el in ultima instanta, cand toate s-au prabusit deja in jur si iti ramane doar evadarea.
Cand sunt eu pusa in fata nevoii de a schimba ceva, reactiile se succed cu viteza impresionanta: timp de jumatate de ora lupt cu inversunare impotriva ideii si nu-i vad decat ponoasele, dupa care, pret de cinci minute, imi adun curajul si ma conving ca voi supravietui si acestei odioase incercari, iar dupa inca o jumatate de ora calmul este recastigat, noutatea perfect asimilata, fac planuri pentru a-mi recroi viata in jurul ei, ba chiar ma entuziasmez si ma intreb de ce nu m-am gandit la asta mai devreme... Cu adevarat ilar este, insa, atunci cand toata aceasta pregatire se dovedeste nenecesara sau pripita, si trebuie sa ma reintegrez in scenariul initial. Trecand prin aceleasi etape, desigur.
Retrospectiv, ma trezesc aproape in punctul din care am plecat, cu mahnirea ca nu mi-am adaptat flexibilitatea la conditiile de drum. Si uite-asa, devin excesiv de precauta si intoarsa tot spre trecut.

Arta razboiului

2011-08-02T20:54:00.002+01:00

- Vorbeste-mi despre ea, Nechifor Lipan,
despre femeia lasata acasa,
care nu arunca gunoiul
in fata soarelui,
cum isi ascute foarfecele
si taie pasari din hartie.
A taiat deja o mie de cocori
si i s-a implinit vrerea:
s-a implinit vremea
ca tu sa-ti ascuti foarfecele
in cositele ei.

- Degeaba ti-as vorbi de ea, ovreico,
spre moarte
tot
din patul tau plec.

Lista neagra pentru vara asta

2011-07-22T11:19:00.008+01:00

Pentru ca am o anumita varsta si am inceput sa fac bataturi.
- motociclistii care-si tureaza motoarele dupa 1 noaptea, in intersectie;
- parintii copiilor obezi;
- taximetristii care nu stiu ce si unde este bursa;
- falsa politete; cu siguranta, am putea stabili o zi in care sa nu datoram zambete false nimanui, de exemplu, a treia marti din luna;
- panourile cu reclame pentru Mega Image, care ne anunta, bombastic, sa ne pastram calmul in fata cotletului de porc vandut la 0 lei/kg;
- oamenii care se sperie de cuvintele tandre... si fug;
- Carturestii, pentru ca ma plictiseste de moarte reteta lor de succes, neschimbata de ani buni;
- sandalele cu fermoar la spate; fermeture eclaire este un concept prea frumos pentru calcai;
- norocul oamenilor care-si fac treaba cu superficialitate, dar scapa de cele mai multe ori basma curata;
- sefa mea, pentru ca ma subestimeaza;
- barbatii care incearca sa ma apere de nenorocirile mici (o geana cazuta, prea mult zahar in ceai), ignorand faptul ca in viata mea au loc cataclisme;
- rabufnirile amanate ani la rand, care stau sa se sparga acum ca o bula imobiliara;
- tatii;
- slabiciunea; de orice fel, a oricui, dar mai ales a mea.

Vara de dupa blandete

2011-07-18T21:53:00.003+01:00

Iata ca, intentionat sau nu, am ajuns sa ma limitez la cate o postare pe luna. E semn ca vara asta sunt ocupata - sau, cel putin, par ocupata, in primul rand in proprii mei ochi. Ii ajut pe ai mei sa renoveze cutiuta de chibrituri, eventual fara ca pisica sa cedeze nervos la schimbatul primului geam. Recitesc unele notite din facultate, pentru a-mi pregati alunecarea cat mai lina spre un alt departament. Continuu sa pedalez cel putin 5 km pe zi, calculand ca, in acest ritm, voi ajunge la Frankfurt pana la sfarsitul anului... si-apoi, e oricand posibil sa-mi adun curajul, sa ies din acest paradox si sa invat sa merg pe o bicicleta adevarata. Imi fac planuri de mers la munte in ture scurte, de reconstituit trasee si biruit amintiri. Pe Jepii Mari m-am intors deja, ba chiar am calauzit si-un novice. Imi tot propun si sa inlocuiesc Bucurestiul in care m-am plimbat in ultimul timp cu unul nou, sa nu mai trec pe la Carturesti si sa-mi abandonez ceainariile suprapopulate. Vreau sa fiu tare si asta sa-mi consume tot timpul. Hotarat lucru, nu-mi voi lua concediu vara asta.

Invat. Inca

2011-06-30T20:44:00.007+01:00

Am fost acolo, inapoi aici, am schimbat de mai multe ori papucii privitorului, dar intotdeauna am fost singura. Se pare.
Daca orasul acesta infectat a putut sa miroasa a tei cateva saptamani, macar pe seara, inseamna ca trebuie sa mai existe sperante si pentru mine.
Din nou, multe sunt aproape cum erau acum doi ani. As spune ca n-a trecut niciodata acest timp, dar daca n-ar fi, nu s-ar povesti, nu-i asa?
Poate ca-mi voi pastra, totusi, blogul.
Iar pentru viitor, imi doresc sa ajung sa stiu atat de bine ce se intampla, incat sa nu fie nevoie sa stiu ce se intampla pentru a sti ce se intampla.

Dau sfara-n tara

2011-05-31T20:36:00.003+01:00

Lume, lume, se intampla lucruri bune in mansarda de pe Str. Traian, numarul 107. Un grup de tinerei, printre care si neobosita exploratoare si de zambete datatoare domnisoara Carcu, s-a pus sa organizeze ateliere. Au fost chemati mesteri - in caligrafie chineza, jonglerii, dansuri grecesti, body painting si degustari de vinuri. S-au aratat invatacei - entuziasti, incepatori, curiosi, ba chiar si niscaiva sceptici, pentru buna masura. S-au schimbat idei, gesturi, roluri si caldura, voluntar. E un gen de file sharing in real time - si e bun. Sa ne traiasca si cloceasca Incubator107! (ia vedeti ce au pregatit pentru luna viitoare!)
Gata cu reclama, hai la confesiuni. Stiam de acest proiect de prin martie si i-am dat de multe ori tarcoale, pana sa ma hotarasc la ce atelier sa ma duc. Am ales Hatha Yoga - pe de o parte, din curiozitate ingenua fata de aceasta practica, iar pe de alta, din vechea mea timiditate complezenta, care si-a dorit sa incerce ceva nou fara a fi nevoita sa se deschida in fata unor straini. Mesterul a fost intelegator si nu m-a pus sa vorbesc decat cu mine insami, in reprize scurte de meditatie. In schimb, mi-a aratat cat de sacadata si superficiala imi este respiratia; cum sa ma intind astfel incat sa ma doara cei mai ascunsi muschi si cat de relaxanta este odihna de dupa exercitii; in fine si neasteptat, aproape ca m-a invatat sa-mi inving frica si sa stau in cap - este work in progress, pentru ca altfel n-as fi fost... eu! Nu promit ca voi mai practica yoga de acum inainte, pentru ca mi-a ramas nevindecata prejudecata ca yoga duce, mai degraba, la calm si liniste interioara, pe cand eu am impresia ca am fost mult prea destinsa in ultimul timp si am nevoie de ceva care sa ma starneasca... insa o usa a fost deschisa si de partea cealalta se intrezaresc lucruri mai frumoase decat filmele indiene. Echilibru, poate.
P.S. Se pare ca mi-e dor de mansarda mea de la York si de sunetul ploii de vara pe acoperis.

Quelques jours apres

2011-05-17T21:13:00.003+01:00

Pielea mea ii naparleste soarele,
dar
soarele trece, cuneiformele raman.
Mirobolant inseamna
a repeta greselile parintilor.

Imi pare rau, yoghinilor,
dar nu pot sta in cap:
eu sunt o fata cu picioarele bine intepenite
pe pamant;

numai rar mi se mai intampla
sa alerg dupa autobuz
si am incetat de mult sa mai cred
ca pot porunci semafoarelor.

Nu-i nimic,
incercam si martea viitoare!

Inca o nocturna

2011-05-13T20:11:00.008+01:00

Iubitule, ti-am mai spus ca semeni cu un oblon intredeschis? Numai cuvintele mele cele mai precise se pot strecura inauntru. Ti-am spus cat de mult mi-au placut mestecenii inverziti de pe Boulevard Victor Hugo si macii portocalii de la Jardin des Plantes, dar nu ti-am spus ca am ascultat zece minute de radio gastronomic, ca am pipait limba franceza cu limba si ca avea gustul, inca nestiut, de magret de canard. Te-am anuntat cand m-am simtit nelalocul meu, dar nu si cand mi-am amintit cadentele si-am simtit declicul din stomac. Eu am facut haz de palaria ta, tu de ciorapii mei rosii, dar de noi nu am ras suficient. Te-am acuzat ca esti batran si blazat, dar n-am recunoscut ca sufar de nostalgii comuniste in sentimente. Am haladuit prin munti si pe buza de lac pana mi s-au basicat picioarele, dar peste cateva zile nu voi mai retine decat ca am fost langa tine. Am urlat in cautare de explicatii complexe, cand totul era rusinos de simplu: fear, greed and panic; trebuie sa stii doar cand sa-ti schimbi pozitia.
Iubitule, ma tem ca maine va fi inca o dimineata, va iesi soarele si ma voi juca.

Parintii au mancat agurida

2011-04-29T20:27:00.003+01:00

In ciuda a tot ce s-a intamplat, aprilie este cea mai frumoasa luna a anului. Sarbatoresc aceasta constatare cu o lingura de inghetata si cu amigdalele arzand.

But I believe I'm worth coming home to

2011-03-13T20:14:00.004Z

Primele saptamani la serviciu mi-au confirmat, inca o data, ca am un deficit sever de estrogen. Zilnic imi aud colegele de birou extaziindu-se la adresa unui lucrusor gasit in cataloagele online - o bluzita, o curelusa, o pereche de pantofiori, o hainuta, un pantalonas, o gentuta, o bratarica, o pereche de cerceiusi, un bretonel dupa ultima moda - dar, oroare! oricat as incerca, nu reusesc sa ma emotionez. Strecor priviri speriate celor cativa colegi, dar, spre surprinderea mea, nu gasesc decat expresii perfect calme, imune la corul de pitigaieli. Nu am pe nimeni cu care sa schimb o ridicare exasperata de sprancene. Mi-e usor teama de lumea aceasta.