duminică, 3 iunie 2012

Motherhood

Intr-o dupa-amiaza oarecare, in autobuzul 381, o tanara familie se asezase in fata mea. Mama era, cu ingaduinta spus, pre-obeza, pe cand tatal, minuscul, inghesuit intre corpul masiv al consoartei si geam, parea un mascul bizar de vaduva neagra, care a supravietuit cumva imperecherii. Ea isi alapta copilul cu naturalete deplina, ca si cum ar fi fost in intimitatea propriului dormitor, iar el se uita, absent si usor stingher, la trafic. Dupa cateva reprize de alaptat, in care si-a tot scos generosul piept din bluza, ea a inceput sa se joace cu copilul... dar cum se juca? Il salta in brate; si-l rostogolea peste piept; se facea ca ii musca manutele; il ingana. Bebelusul radea in hohote, iar ea radia de fericire. Era complet absorbita de copil; nu, era indragostita de el, cum probabil nu fusese niciodata de barbatul ei. O priveam cu fascinatie, pe de-o parte, pe matahala aceea de femeie, iar pe de alta parte, cu strangere de inima si infricosare: ar putea veni o vreme in care sa ma port si eu la fel, cu mintea izbita de un drog hormonal; in care universul mi-ar fi condensat intr-un singur punct, iar toate preocuparile rationale ar fi inlocuite de grija instinctiva. Groaznica o sa fie ziua cand o sa-mi sune ceasul biologic!
Si totusi, trebuie sa recunosc ca scena care m-a impresionat cel mai mult aseara, din Madama Butterfly, nu a fost cea in care Cio-Cio San declara ca isi va astepta, credincioasa, sotul plecat peste mari si tari, fara a lua in seama clevetirile bine fundamentate ale rudelor (desi, yeah..., am trait ceva asemanator pe propria piele), ci aceea in care isi ia ramas bun de la copilul ei. E un tearjerker pus pe muzica buna.
Madama Butterfly se mai joaca, stagiunea asta, pe 17 iunie.

Niciun comentariu: