duminică, 17 iunie 2012

Mierii

Avem sunatoare la uscat pe balcon si flori de tei pe dulapul din bucatarie. Si in fiecare seara o iau pe jos de la Piata Victoriei pana acasa, doar ca sa trec prin parculetul de pe Kiseleff, unde copacii inchid cea mai placuta racoare din aprilie incoace. Lovely, lovely summer.

miercuri, 13 iunie 2012

Vine vacanta

Sunt obosita. Nu: sunt aproape epuizata. Ceea ce ma secatuieste de puteri este, in primul rand, propria mea atitudine bipolara fata de job. Am zile in care imi ador proiectele si discutiile pe care acestea le pricinuiesc, ma surprind ghicind o zvacnitura a pietelor, de n-as mai pleca de la birou sau as lucra in continuare de acasa... dar am si zile cand sarcinile ma plictisesc de moarte, mi se par lipsite de orice relevanta si ma simt la distanta de ani lumina fata de scopul primar al acestui job. Apoi, m-au sleit adormitul tarziu si trezitul devreme, rutina autobuzelor, micile frecusuri si rugaminti care nu se mai termina, tipicul. Am nevoie de un concediu, unul adevarat. Ba nu: am nevoie de mai multe concedii vara asta...
Vreau sa merg la mare, nu-mi pasa unde anume, sa dorm pana cand n-oi mai putea sa dorm nicio ora in plus, iar noaptea sa intru in apa si sa ascult asta:

Poate chiar s-o cant :)

duminică, 3 iunie 2012

Ce-si doresc femeile

Sa auda o ceata de barbati facand ca bufnita si promitandu-le c-o sa le vina de hac prin cranguri si paduri, cam asa:

Pentru ca acest Hatch me, hatch me mi se pare cel mai sexy vers de la And the down of a peach says Mmmm, yes al lui Kate Bush incoace, am fost in stare sa-l astept mai bine de trei ore, din care una pe o ploaie torentiala, fara umbrela (imi fusese confiscata la intrare), in primul rand, unde se zgribuleau cei mai indarjiti groupies. Si m-am temut ca n-aveau sa-l cante, pentru ca nu l-au cantat in deschidere, desi imi spuneam ca ar face un intro minunat; dar cand l-au cantat, in ciuda luminilor verzi si a sonorizarii care lasa mult de dorit, it got me there. Acuma... biletul a fost money well spent, pentru prima data dupa concertul lui Tori din 2007, dar tot in casti prefer sa-i ascult :)

Motherhood

Intr-o dupa-amiaza oarecare, in autobuzul 381, o tanara familie se asezase in fata mea. Mama era, cu ingaduinta spus, pre-obeza, pe cand tatal, minuscul, inghesuit intre corpul masiv al consoartei si geam, parea un mascul bizar de vaduva neagra, care a supravietuit cumva imperecherii. Ea isi alapta copilul cu naturalete deplina, ca si cum ar fi fost in intimitatea propriului dormitor, iar el se uita, absent si usor stingher, la trafic. Dupa cateva reprize de alaptat, in care si-a tot scos generosul piept din bluza, ea a inceput sa se joace cu copilul... dar cum se juca? Il salta in brate; si-l rostogolea peste piept; se facea ca ii musca manutele; il ingana. Bebelusul radea in hohote, iar ea radia de fericire. Era complet absorbita de copil; nu, era indragostita de el, cum probabil nu fusese niciodata de barbatul ei. O priveam cu fascinatie, pe de-o parte, pe matahala aceea de femeie, iar pe de alta parte, cu strangere de inima si infricosare: ar putea veni o vreme in care sa ma port si eu la fel, cu mintea izbita de un drog hormonal; in care universul mi-ar fi condensat intr-un singur punct, iar toate preocuparile rationale ar fi inlocuite de grija instinctiva. Groaznica o sa fie ziua cand o sa-mi sune ceasul biologic!
Si totusi, trebuie sa recunosc ca scena care m-a impresionat cel mai mult aseara, din Madama Butterfly, nu a fost cea in care Cio-Cio San declara ca isi va astepta, credincioasa, sotul plecat peste mari si tari, fara a lua in seama clevetirile bine fundamentate ale rudelor (desi, yeah..., am trait ceva asemanator pe propria piele), ci aceea in care isi ia ramas bun de la copilul ei. E un tearjerker pus pe muzica buna.
Madama Butterfly se mai joaca, stagiunea asta, pe 17 iunie.