miercuri, 23 mai 2012

Colectiv

OK, recunosc: oamenii care-au scris despre cultura organizationala si psihologie institutionala nu si-au batut gura de pomana. Oricat de pasionat ai fi de industria in care activezi, daca angrenajul nu e bine gandit, mai devreme sau mai tarziu iti va pune o piedica; oricat de mult te-ar absorbi munca individuala, va trebui sa te smulgi de la ea tocmai cand concentrarea atinsese cote maxime, pentru a te ocupa de un flecustet.
Am ajuns sa constientizez importanta acestor mecanisme azi la pranz, cand, in afara de o plictisitoare portie de mazare, rumegam si vorbele spuse intr-o mareata sedinta inter-departamentala. Eram peste masura de nervoasa si surescitata, fara sa-mi pot da seama de ce, pana cand am inteles ca intreaga sedinta fusese ratata din start. Stiam ca va fi criticat unul dintre rapoartele mele zilnice, pentru ca avusesem deja o avanpremiera cu directorul adjunct, care-mi rasturnase sau ignorase cu gratie toate argumentele; stiam ca vor fi prezenti oameni care au o atitudine depreciativa vis-a-vis de analisti, asa ca m-am infiintat acolo gata demoralizata si defensiva. Mai mult, aveam o atitudine de-a dreptul materna la adresa raportului meu, pe care, in treacat fie spus, il fac doar de cateva luni si dupa indicatiile stricte primite la inceput - in niciun caz, nu a fost ideea mea si nu am avut niciodata posibilitatea de a-l imbunatati. Dar simplul fapt ca aceasta sarcina imi fusese atribuita mie si ca-i dedicasem cateva ore in fiecare zi ma facea sa-mi aproprii status quo-ul. Pentru ca faceam parte din sistem si implineam o functie, simteam nevoia sa apar ceva la care nu as fi tinut deloc, din perspectiva individuala. O perversitate jucata de stup albinei, care se trezeste, intr-un neasteptat moment de luciditate, ca i-au fost induse anumite idei.
Desigur, ceea ce a urmat a fost un potop de obiectii si nemultumiri din partea catorva colegi, precum si idei stralucite de a imbunatati continutul si formatul raportului, incat am ramas cu impresia ca, luni intregi, respectivii n-au facut nimic altceva decat sa-mi pandeasca si noteze greselile, asteptand momentul prielnic pentru a-si face intrarea triumfala si a salva situatia. Iar sugestiile lor vor fi implementate in curand, tot de mine, pentru ca eu sunt la baza piramidei si eu execut. Nu ma bucur ca structura ierarhica, accentuat verticala, ma scuteste de responsabilitate, ci ma necajeste faptul ca voi face schimbari in care nu cred, ba mai mult, imi voi dedica inca un pic din deja dramuitul timp liber pentru a le integra in task. Recunosc, nu am protestat mai deloc, pentru ca toate acestea se intamplau pe un fundal de disponibilizari mai mult sau mai putin aleatorii si-mi doresc, dintr-un cumul de motive, sa raman in aceasta firma. Dar rezultatul ar fi fost acelasi - mai multa munca, mai putina satisfactie si aceeasi remuneratie (modesta); nu tocmai reteta ideala pentru a motiva un tanar angajat.
Mi-as fi gestionat mai usor supararea intr-un mediu care sa incurajeze schimbul liber si creativ de idei, in locul competitiei si al conflictelor dintre departamente. Am observat mai demult ca multi colegi muncesc doar in interesul echipei lor imediate, nu al companiei ca ansamblu, si intretin adevarate dusmanii la adresa departamentelor cu obiective diferite. Indraznesc sa cred ca as fi acceptat mult mai usor acele sugestii de azi daca le-as fi primit in mod informal, formulate amical si nu recitate raspicat, ca de pe o lista. Poate atunci am fi putut purta o discutie lejera si-am fi ajuns la un compromis... sau poate ca initiativa ar fi fost a mea si nu m-as fi temut sa-mi impartasesc ideile. N-as fi fost pusa in situatia in care sa port pica unui om doar pentru ca, in esenta, a atacat un mod de a face lucrurile care nici macar nu-mi apartine. Nu m-as fi plecat in fata sefului meu doar pentru ca, atunci cand argumentele nu au putut transa o discutie, imi era sef. Nu m-as fi simtit invinsa si passive-aggressive.
Stiu, cele de mai sus sunt mofturile unui junior lipsit de experienta, care-ar vrea sa-i iasa totul bine, din prima incercare. Dar nu-mi place nici ceea ce invat, nici cum invat.

miercuri, 2 mai 2012

Pe cand ea canta

Exista, in ciuda celui mai bine fundamentat scepticism al meu, momentul potrivit in care sa cunosti pe cineva, chiar si pe un om pe care-l cunosteai de ani buni, dar cu care nu ti se aprindea niciodata entuziasmul si pe care-l inchinasesi de mult trecutului. Pe vremea aceea, il stiai destupat la minte si sclipitor in adunari inalte, dar niciodata, fata in fata, nu gaseai ce sa-i spui ca sa-l deschizi... sau cum sa te deschizi. Timiditatea mergea pana acolo incat va trezeati in mai mult decat stinghera pozitie gugustiuc, in care doi oameni inteligenti se privesc drept in ochi, in tacere deplina, cu capul usor inclinat intr-o parte - pozitie despre care psihologii ne spun ca este tipic submisiva si reconfortanta pentru persoana careia-i expunem cea mai vulnerabila parte a corpului nostru, gatul. Si totusi! Este perfect posibil sa te reintalnesti cu omul in cauza si sa-l descoperi cu totul altul, iar taman in aceeasi clipa, sa-ti dai seama ca si tu esti cu totul altul sau, in orice caz, ca v-ati depasit fiecare micile prejudecati, retinerile, spaimele copilaresti si propriul gen de teribilism si ca ati ajuns frumosi. Si pregatiti sa va vorbiti cu incredere despre aceasta frumusete. Si minune, celalalt simte exact la fel, iar tu o stii!
Doamne, Iti multumesc ca sunt tanara. Ca am suficient timp inaintea mea cat sa-mi reapara-n cale oamenii sau, mai stii, sa se iveasca unii cu desavarsire noi, si sa ne povestim vietile. Mi se intampla lucruri bune si am putut trage invataturi bune din cele rele, nu mi s-a amarat inima si am putut inflori. Sper ca oamenii din jurul meu sa implineasca numai fapte de vitejie, iar eu sa fiu acolo, sa-i vad.