luni, 26 martie 2012

Mind the dots between the train and the platform

Stiu de ce mi-a fost greu sa ma povestesc data trecuta: nu pentru ca m-as fi dezobisnuit sa fac asta, de pe vremea cand trebuia sa ma povestesc aproape zilnic, fiecarei persoane noi pe care o cunosteam in acele orase, cand ma zbateam sa pescuiesc oameni, ci pentru ca niciodata, cu atat mai putin atunci, nu am facut-o cu scopul de a cuceri, nu am facut-o cu o tinta anume. Am ramas la fel: pot sa ma povestesc doar daca ma adresez tuturor, in voia norocului, cu aerul ca nu-i vorbesc nimanui, daca intind o plasa foarte larga si nu ma tem de judecata concentrata, personalizata a unei singure perechi de urechi. Altfel, mi se pare un efort urias sa ma rascolesc pentru amintirile compatibile si impresiile corecte, e o repetitie fortata si nu-mi reuseste nimic.
Mi-e greu sa-mi privesc trecutul ca pe o poveste de spus si nu una in care sa traiesc. Ideal ar fi sa merg pe strada cu acel om, sa vorbim despre ceea ce vedem in jur sau traim atunci si sa stie, din modul in care-mi aleg cuvintele si in care pasesc, ca sunt rezultatul implicit a tot ceea ce mi s-a intamplat in ultimii ani, ca inglobez toate acele experiente ca pretul unui activ pe o piata eficienta si ca nimic din ce i-as putea povesti despre copilaria mea nu-l va ajuta sa-mi prezica viitorul; sa ma priveasca si sa le intuiasca; sa-i fiu suficienta asa cum sunt in acel moment.

And this, this is for the life that I love and is about to end.

Niciun comentariu: