miercuri, 14 martie 2012

Bila neagra

Azi-dimineata am facut ceva urat si rusinos; sau, mai degraba, tocmai faptul ca nu am facut ceva este de condamnat. In aglomeratia din autobuzul care ma ducea spre Piata Victoriei, am vazut cum doi vlajgani isi pasau, pe la spate, un portofel roz care nu avea cum sa le apartina - si nu am facut nimic. Am stat un minut, consternata, sa ma gandesc daca asistam la un furt sau era posibil sa fi interpretat eu gresit gestul, dar acest ragaz mi-a fost cerut, in mod ipocrit, pentru ca instinctul de conservare - sau lasitatea - sa aiba timp sa preia complet controlul. M-am temut ca nimeni din autobuz n-avea sa-mi sara in ajutor, daca ii dadeam de gol pe cei doi; oricum, sunt aproape sigura ca cel putin o persoana a mai observat tot jocul, fara sa reactioneze in vreun fel. Dupa ce unul dintre ei a coborat, m-am temut ca al doilea n-o sa-si dea partenerul in vileag, ca o sa ma urmareasca la metrou si, apoi, in cartierul de la mama naibii spre care ma indreptam. Mi-am inchipuit ca, pana si in cazul in care ar fi venit politia si i-ar fi luat la sectie, ar fi trebuit sa dau o declaratie impotriva lor, iar ca ceilalti membri ai bandei din care faceau, poate, parte m-ar fi gasit cu usurinta ulterior. In fine, numai pretexte si scenarii penibile ca sa-mi scuz lipsa de reactie.
Mi-e rusine mai ales pentru ca intotdeauna ma straduiesc sa ma port corect: nu arunc hartii pe jos, nu ma duc cu plicul la medici sau functionari ca sa scutesc cateva ore de stat la coada si incerc sa menajez stratul de ozon. Despre pornirile usor maniacale de mama a ranitilor si a ostracizatilor, care ar trebui, cumva, sa contribuie to the greater good, nici nu mai vorbesc. Dar intr-o situatie cand ar fi trebuit sa-mi iasa cu adevarat la iveala simtul civic, in fata unei nedreptati apropiate, tangibile si evidente, ma trezesc ca nu am voce. Indiferenta asta dezgustatoare, dublata de teama, nu ar fi trebuit lasata in urma de minunata specie umana atunci cand a iesit din jungla?
Desigur, ca un facut, de indata ce am iesit din autobuz, universul a inceput sa-mi trimita semne cum ca greseala mea fusese deja trecuta la raboj. Pe scara rulanta urcau doi politisti, pe care as fi putut sa-i opresc si sa le povestesc toata intamplarea, mai ales ca al doilea individ coborase o data cu mine si erau sanse mari sa se fi orientat tot catre metrou. Iar de indata ce am ajuns pe peron, a inceput sa ruleze inregistrarea cu va rugam sa aveti grija de bunurile dvs. si sa nu ramaneti nepasatori daca vedeti ca cineva este in pericol. Imi venea sa intru in pamant de rusine. Cu siguranta, o sa ma reincarnez intr-un gandac de bucatarie.
Probabil ca acum o sa-mi caut un ONG sau alta forma de voluntariat si-o sa raman cu impresia eronata ca asta schimba cumva situatia.
Never ride the bus with me.

Niciun comentariu: