luni, 26 martie 2012

Mind the dots between the train and the platform

Stiu de ce mi-a fost greu sa ma povestesc data trecuta: nu pentru ca m-as fi dezobisnuit sa fac asta, de pe vremea cand trebuia sa ma povestesc aproape zilnic, fiecarei persoane noi pe care o cunosteam in acele orase, cand ma zbateam sa pescuiesc oameni, ci pentru ca niciodata, cu atat mai putin atunci, nu am facut-o cu scopul de a cuceri, nu am facut-o cu o tinta anume. Am ramas la fel: pot sa ma povestesc doar daca ma adresez tuturor, in voia norocului, cu aerul ca nu-i vorbesc nimanui, daca intind o plasa foarte larga si nu ma tem de judecata concentrata, personalizata a unei singure perechi de urechi. Altfel, mi se pare un efort urias sa ma rascolesc pentru amintirile compatibile si impresiile corecte, e o repetitie fortata si nu-mi reuseste nimic.
Mi-e greu sa-mi privesc trecutul ca pe o poveste de spus si nu una in care sa traiesc. Ideal ar fi sa merg pe strada cu acel om, sa vorbim despre ceea ce vedem in jur sau traim atunci si sa stie, din modul in care-mi aleg cuvintele si in care pasesc, ca sunt rezultatul implicit a tot ceea ce mi s-a intamplat in ultimii ani, ca inglobez toate acele experiente ca pretul unui activ pe o piata eficienta si ca nimic din ce i-as putea povesti despre copilaria mea nu-l va ajuta sa-mi prezica viitorul; sa ma priveasca si sa le intuiasca; sa-i fiu suficienta asa cum sunt in acel moment.

And this, this is for the life that I love and is about to end.

miercuri, 14 martie 2012

Bila neagra

Azi-dimineata am facut ceva urat si rusinos; sau, mai degraba, tocmai faptul ca nu am facut ceva este de condamnat. In aglomeratia din autobuzul care ma ducea spre Piata Victoriei, am vazut cum doi vlajgani isi pasau, pe la spate, un portofel roz care nu avea cum sa le apartina - si nu am facut nimic. Am stat un minut, consternata, sa ma gandesc daca asistam la un furt sau era posibil sa fi interpretat eu gresit gestul, dar acest ragaz mi-a fost cerut, in mod ipocrit, pentru ca instinctul de conservare - sau lasitatea - sa aiba timp sa preia complet controlul. M-am temut ca nimeni din autobuz n-avea sa-mi sara in ajutor, daca ii dadeam de gol pe cei doi; oricum, sunt aproape sigura ca cel putin o persoana a mai observat tot jocul, fara sa reactioneze in vreun fel. Dupa ce unul dintre ei a coborat, m-am temut ca al doilea n-o sa-si dea partenerul in vileag, ca o sa ma urmareasca la metrou si, apoi, in cartierul de la mama naibii spre care ma indreptam. Mi-am inchipuit ca, pana si in cazul in care ar fi venit politia si i-ar fi luat la sectie, ar fi trebuit sa dau o declaratie impotriva lor, iar ca ceilalti membri ai bandei din care faceau, poate, parte m-ar fi gasit cu usurinta ulterior. In fine, numai pretexte si scenarii penibile ca sa-mi scuz lipsa de reactie.
Mi-e rusine mai ales pentru ca intotdeauna ma straduiesc sa ma port corect: nu arunc hartii pe jos, nu ma duc cu plicul la medici sau functionari ca sa scutesc cateva ore de stat la coada si incerc sa menajez stratul de ozon. Despre pornirile usor maniacale de mama a ranitilor si a ostracizatilor, care ar trebui, cumva, sa contribuie to the greater good, nici nu mai vorbesc. Dar intr-o situatie cand ar fi trebuit sa-mi iasa cu adevarat la iveala simtul civic, in fata unei nedreptati apropiate, tangibile si evidente, ma trezesc ca nu am voce. Indiferenta asta dezgustatoare, dublata de teama, nu ar fi trebuit lasata in urma de minunata specie umana atunci cand a iesit din jungla?
Desigur, ca un facut, de indata ce am iesit din autobuz, universul a inceput sa-mi trimita semne cum ca greseala mea fusese deja trecuta la raboj. Pe scara rulanta urcau doi politisti, pe care as fi putut sa-i opresc si sa le povestesc toata intamplarea, mai ales ca al doilea individ coborase o data cu mine si erau sanse mari sa se fi orientat tot catre metrou. Iar de indata ce am ajuns pe peron, a inceput sa ruleze inregistrarea cu va rugam sa aveti grija de bunurile dvs. si sa nu ramaneti nepasatori daca vedeti ca cineva este in pericol. Imi venea sa intru in pamant de rusine. Cu siguranta, o sa ma reincarnez intr-un gandac de bucatarie.
Probabil ca acum o sa-mi caut un ONG sau alta forma de voluntariat si-o sa raman cu impresia eronata ca asta schimba cumva situatia.
Never ride the bus with me.