joi, 23 februarie 2012

Triptic

Multumita geniului termopanelor, e atat de liniste seara, incat imi pare ca aud ticaitul unui ceas din vecini. Inchid ceasul din bucatarie in camara, iar pe cel din sufragerie, intr-un dulap, dar aud in continuare pulsatia precisa a ceasului strain, ca si cum laptopului i-ar fi crescut o noua inima sau ceasul de mana ar fi capatat valente de pendula. Nu pot sa adorm decat cu dopuri in urechi - primul pas catre nevroza or what?
********
Pana si fiintele cele mai trufase au momente in care trebuie sa se supuna cuiva. Bunaoara, pisica mi se urca in pat in fiecare seara, de indata ce sting lumina, porneste motorul torsului si-mi cere cateva minute de scarpinat dupa urechi. Daca nu o bag in seama, imi impunge mana cu incapatanare, fortandu-si capul sub palma mea, pana cand incep alintarile pe care, de altfel, nu le suporta in niciun alt moment al zilei.
********
All silliness aside, Owen are, de saptamana asta, propria emisiune la radioul Universitatii din York! Tune in martea, la ora 15 GMT (17, ora Romaniei), pentru The Other Side si veti fi tratati cu adorabilul sau accent nord-englezesc, discutii sclipitoare despre clatite si o selectie muzicala care o sa va pacaleasca urechea ca e deja vineri dupa-amiaza. Pentru cei care sunt liberi atunci sau isi pot pacali seful ca lucreaza la fel de bine cu muzica in casti.

sâmbătă, 11 februarie 2012

Plat du jour - catharsis

Am facut-o!!!! La mai bine de trei ani de la acea dupa-amiaza de trista amintire, m-am urcat din nou pe schiuri. Mi-am povestit ieri emotiile prietenilor si colegilor de serviciu, lasandu-le astfel in urma, iar golul din stomac de dimineata l-am acoperit cu doua sandvisuri, undeva intre Campina si Comarnic. La baza partiei din Azuga, mi-am regasit gesturile pregatitoare: incaltatul claparilor, caratul schiurilor pana sus, scuturatul claparilor de omat, urcarea inceputa intotdeauna pe schiul din vale, stransul manusilor. Zapada stralucea, scartaia si mirosea exact ca atunci, exact cum trebuie. Teleschiul ma tragea in acelasi fel, lejer si relaxant, cu mici zvacniri din loc in loc. Ma asteptam sa am un blocaj in varful partiei, in momentul cand mi s-ar fi cerut sa-mi incep coborarea, sa ma uit in jos si sa ma apuce vertijul sau un plans stupid... dar nu a fost asa. Am avut un instructor minunat si o orteza solida, in nadejdea carora am pornit incet, concentrandu-ma sa constientizez miscarea in fiecare punct al ei, sa o controlez. Si am reusit! Daca altadata comanda se pierdea undeva, pe cei 1.70 m dintre lobul frontal si metatarsiene, azi am facut schiurile sa ma asculte. In loc sa iau totul de la zero, lucrez in apropierea nivelului la care ma aflam cand am avut accidentul. Lasand mandria la o parte, m-am distrat de minune si mi-am reamintit cat de mult imi placea sportul acesta obositor, barbatesc si elegant. It felt pretty damn good si de-abia astept sa ma duc din nou!
Dar o sa ma dau atata timp cat simt ca imi pot mentine concentrarea la cote inalte, ca genunchiul nu-mi este obosit si ca nu ma las furata de viteza, de orgoliul ca ma aflu pe o anumita partie sau de aparenta siguranta a miscarilor. Am tras, totusi, cateva invataminte din ultimii ani si ultimul lucru pe care mi-l doresc este sa le recapitulez in practica.