joi, 13 septembrie 2012

Audiovizual in catedrala din Koln

Turnul catedralei are 533 de trepte.
La un moment dat, dupa ce terminasem scara in spirala care deserveste cea mai mare parte a urcusului si avansam pe un schelet metalic, au inceput sa bata clopotele. Sunetul nu era deloc melodios, ci brut. Venea de dedesubt si umplea un spatiu imens, dandu-ti o senzatie minunata, ca si cum te-ai fi aflat pe un balon cu aer cald, iar vibratiile sonore te-ar fi impins si mai mult in sus.
Iar mai tarziu, apropiindu-ma de varf, am vazut ca in fiecare flesa era inchisa statuia unui inger, in spatiul gol dintre piloni. Erau cu zecile, intemnitati acolo, ca si cum oamenii care au lucrat timp de sase secole la inaltarea catedralei, incercand sa se apropie cat mai mult de cer, ar fi prins o bucatica de dumnezeire si, nestiind ce sa faca cu ea, ar fi decis s-o tina prizoniera spre desfatarea unui mic grup de initiati. Pe jumatate innegriti de fum, dar cu aripile neobisnuit de albe, aratau ca tot atatia porumbei calatori, resemnati la gandul ca nu vor mai zbura decat in ziua Apocalipsei.

marți, 4 septembrie 2012

Wasted summer blues

N-am facut nimic din ce-mi propusesem pentru vara asta. Am lucrat prea mult, invatat prea putin, citit prea putin; m-am ascuns prea mult de canicula si-am iesit la prea putine plimbari nocturne. Am asteptat prea mult, scris prea mult si ascultat prea putin. Still, there have been my Liszt mornings and my Mahler evenings... iar acum, in sfarsit, imi iau cateva zile de liniste.
Sing it to me, my long-haired sage. And someone please set that damned trumpet ablaze.

My lying beacon, moving water
I'll ramble on until the day I go
Being right there, right there, right there
Everything mine, and mine, and mine

This moon
This road
This night of wonder

This moon
And this road
This night of endless wonder

Giving it all back, leaving no mark
Travelling still
Giving it all back, leaving no mark
Travelling still

duminică, 17 iunie 2012

Mierii

Avem sunatoare la uscat pe balcon si flori de tei pe dulapul din bucatarie. Si in fiecare seara o iau pe jos de la Piata Victoriei pana acasa, doar ca sa trec prin parculetul de pe Kiseleff, unde copacii inchid cea mai placuta racoare din aprilie incoace. Lovely, lovely summer.

miercuri, 13 iunie 2012

Vine vacanta

Sunt obosita. Nu: sunt aproape epuizata. Ceea ce ma secatuieste de puteri este, in primul rand, propria mea atitudine bipolara fata de job. Am zile in care imi ador proiectele si discutiile pe care acestea le pricinuiesc, ma surprind ghicind o zvacnitura a pietelor, de n-as mai pleca de la birou sau as lucra in continuare de acasa... dar am si zile cand sarcinile ma plictisesc de moarte, mi se par lipsite de orice relevanta si ma simt la distanta de ani lumina fata de scopul primar al acestui job. Apoi, m-au sleit adormitul tarziu si trezitul devreme, rutina autobuzelor, micile frecusuri si rugaminti care nu se mai termina, tipicul. Am nevoie de un concediu, unul adevarat. Ba nu: am nevoie de mai multe concedii vara asta...
Vreau sa merg la mare, nu-mi pasa unde anume, sa dorm pana cand n-oi mai putea sa dorm nicio ora in plus, iar noaptea sa intru in apa si sa ascult asta:

Poate chiar s-o cant :)

duminică, 3 iunie 2012

Ce-si doresc femeile

Sa auda o ceata de barbati facand ca bufnita si promitandu-le c-o sa le vina de hac prin cranguri si paduri, cam asa:

Pentru ca acest Hatch me, hatch me mi se pare cel mai sexy vers de la And the down of a peach says Mmmm, yes al lui Kate Bush incoace, am fost in stare sa-l astept mai bine de trei ore, din care una pe o ploaie torentiala, fara umbrela (imi fusese confiscata la intrare), in primul rand, unde se zgribuleau cei mai indarjiti groupies. Si m-am temut ca n-aveau sa-l cante, pentru ca nu l-au cantat in deschidere, desi imi spuneam ca ar face un intro minunat; dar cand l-au cantat, in ciuda luminilor verzi si a sonorizarii care lasa mult de dorit, it got me there. Acuma... biletul a fost money well spent, pentru prima data dupa concertul lui Tori din 2007, dar tot in casti prefer sa-i ascult :)

Motherhood

Intr-o dupa-amiaza oarecare, in autobuzul 381, o tanara familie se asezase in fata mea. Mama era, cu ingaduinta spus, pre-obeza, pe cand tatal, minuscul, inghesuit intre corpul masiv al consoartei si geam, parea un mascul bizar de vaduva neagra, care a supravietuit cumva imperecherii. Ea isi alapta copilul cu naturalete deplina, ca si cum ar fi fost in intimitatea propriului dormitor, iar el se uita, absent si usor stingher, la trafic. Dupa cateva reprize de alaptat, in care si-a tot scos generosul piept din bluza, ea a inceput sa se joace cu copilul... dar cum se juca? Il salta in brate; si-l rostogolea peste piept; se facea ca ii musca manutele; il ingana. Bebelusul radea in hohote, iar ea radia de fericire. Era complet absorbita de copil; nu, era indragostita de el, cum probabil nu fusese niciodata de barbatul ei. O priveam cu fascinatie, pe de-o parte, pe matahala aceea de femeie, iar pe de alta parte, cu strangere de inima si infricosare: ar putea veni o vreme in care sa ma port si eu la fel, cu mintea izbita de un drog hormonal; in care universul mi-ar fi condensat intr-un singur punct, iar toate preocuparile rationale ar fi inlocuite de grija instinctiva. Groaznica o sa fie ziua cand o sa-mi sune ceasul biologic!
Si totusi, trebuie sa recunosc ca scena care m-a impresionat cel mai mult aseara, din Madama Butterfly, nu a fost cea in care Cio-Cio San declara ca isi va astepta, credincioasa, sotul plecat peste mari si tari, fara a lua in seama clevetirile bine fundamentate ale rudelor (desi, yeah..., am trait ceva asemanator pe propria piele), ci aceea in care isi ia ramas bun de la copilul ei. E un tearjerker pus pe muzica buna.
Madama Butterfly se mai joaca, stagiunea asta, pe 17 iunie.

miercuri, 23 mai 2012

Colectiv

OK, recunosc: oamenii care-au scris despre cultura organizationala si psihologie institutionala nu si-au batut gura de pomana. Oricat de pasionat ai fi de industria in care activezi, daca angrenajul nu e bine gandit, mai devreme sau mai tarziu iti va pune o piedica; oricat de mult te-ar absorbi munca individuala, va trebui sa te smulgi de la ea tocmai cand concentrarea atinsese cote maxime, pentru a te ocupa de un flecustet.
Am ajuns sa constientizez importanta acestor mecanisme azi la pranz, cand, in afara de o plictisitoare portie de mazare, rumegam si vorbele spuse intr-o mareata sedinta inter-departamentala. Eram peste masura de nervoasa si surescitata, fara sa-mi pot da seama de ce, pana cand am inteles ca intreaga sedinta fusese ratata din start. Stiam ca va fi criticat unul dintre rapoartele mele zilnice, pentru ca avusesem deja o avanpremiera cu directorul adjunct, care-mi rasturnase sau ignorase cu gratie toate argumentele; stiam ca vor fi prezenti oameni care au o atitudine depreciativa vis-a-vis de analisti, asa ca m-am infiintat acolo gata demoralizata si defensiva. Mai mult, aveam o atitudine de-a dreptul materna la adresa raportului meu, pe care, in treacat fie spus, il fac doar de cateva luni si dupa indicatiile stricte primite la inceput - in niciun caz, nu a fost ideea mea si nu am avut niciodata posibilitatea de a-l imbunatati. Dar simplul fapt ca aceasta sarcina imi fusese atribuita mie si ca-i dedicasem cateva ore in fiecare zi ma facea sa-mi aproprii status quo-ul. Pentru ca faceam parte din sistem si implineam o functie, simteam nevoia sa apar ceva la care nu as fi tinut deloc, din perspectiva individuala. O perversitate jucata de stup albinei, care se trezeste, intr-un neasteptat moment de luciditate, ca i-au fost induse anumite idei.
Desigur, ceea ce a urmat a fost un potop de obiectii si nemultumiri din partea catorva colegi, precum si idei stralucite de a imbunatati continutul si formatul raportului, incat am ramas cu impresia ca, luni intregi, respectivii n-au facut nimic altceva decat sa-mi pandeasca si noteze greselile, asteptand momentul prielnic pentru a-si face intrarea triumfala si a salva situatia. Iar sugestiile lor vor fi implementate in curand, tot de mine, pentru ca eu sunt la baza piramidei si eu execut. Nu ma bucur ca structura ierarhica, accentuat verticala, ma scuteste de responsabilitate, ci ma necajeste faptul ca voi face schimbari in care nu cred, ba mai mult, imi voi dedica inca un pic din deja dramuitul timp liber pentru a le integra in task. Recunosc, nu am protestat mai deloc, pentru ca toate acestea se intamplau pe un fundal de disponibilizari mai mult sau mai putin aleatorii si-mi doresc, dintr-un cumul de motive, sa raman in aceasta firma. Dar rezultatul ar fi fost acelasi - mai multa munca, mai putina satisfactie si aceeasi remuneratie (modesta); nu tocmai reteta ideala pentru a motiva un tanar angajat.
Mi-as fi gestionat mai usor supararea intr-un mediu care sa incurajeze schimbul liber si creativ de idei, in locul competitiei si al conflictelor dintre departamente. Am observat mai demult ca multi colegi muncesc doar in interesul echipei lor imediate, nu al companiei ca ansamblu, si intretin adevarate dusmanii la adresa departamentelor cu obiective diferite. Indraznesc sa cred ca as fi acceptat mult mai usor acele sugestii de azi daca le-as fi primit in mod informal, formulate amical si nu recitate raspicat, ca de pe o lista. Poate atunci am fi putut purta o discutie lejera si-am fi ajuns la un compromis... sau poate ca initiativa ar fi fost a mea si nu m-as fi temut sa-mi impartasesc ideile. N-as fi fost pusa in situatia in care sa port pica unui om doar pentru ca, in esenta, a atacat un mod de a face lucrurile care nici macar nu-mi apartine. Nu m-as fi plecat in fata sefului meu doar pentru ca, atunci cand argumentele nu au putut transa o discutie, imi era sef. Nu m-as fi simtit invinsa si passive-aggressive.
Stiu, cele de mai sus sunt mofturile unui junior lipsit de experienta, care-ar vrea sa-i iasa totul bine, din prima incercare. Dar nu-mi place nici ceea ce invat, nici cum invat.

miercuri, 2 mai 2012

Pe cand ea canta

Exista, in ciuda celui mai bine fundamentat scepticism al meu, momentul potrivit in care sa cunosti pe cineva, chiar si pe un om pe care-l cunosteai de ani buni, dar cu care nu ti se aprindea niciodata entuziasmul si pe care-l inchinasesi de mult trecutului. Pe vremea aceea, il stiai destupat la minte si sclipitor in adunari inalte, dar niciodata, fata in fata, nu gaseai ce sa-i spui ca sa-l deschizi... sau cum sa te deschizi. Timiditatea mergea pana acolo incat va trezeati in mai mult decat stinghera pozitie gugustiuc, in care doi oameni inteligenti se privesc drept in ochi, in tacere deplina, cu capul usor inclinat intr-o parte - pozitie despre care psihologii ne spun ca este tipic submisiva si reconfortanta pentru persoana careia-i expunem cea mai vulnerabila parte a corpului nostru, gatul. Si totusi! Este perfect posibil sa te reintalnesti cu omul in cauza si sa-l descoperi cu totul altul, iar taman in aceeasi clipa, sa-ti dai seama ca si tu esti cu totul altul sau, in orice caz, ca v-ati depasit fiecare micile prejudecati, retinerile, spaimele copilaresti si propriul gen de teribilism si ca ati ajuns frumosi. Si pregatiti sa va vorbiti cu incredere despre aceasta frumusete. Si minune, celalalt simte exact la fel, iar tu o stii!
Doamne, Iti multumesc ca sunt tanara. Ca am suficient timp inaintea mea cat sa-mi reapara-n cale oamenii sau, mai stii, sa se iveasca unii cu desavarsire noi, si sa ne povestim vietile. Mi se intampla lucruri bune si am putut trage invataturi bune din cele rele, nu mi s-a amarat inima si am putut inflori. Sper ca oamenii din jurul meu sa implineasca numai fapte de vitejie, iar eu sa fiu acolo, sa-i vad.

duminică, 8 aprilie 2012

110001

Au venit, nu toti, dar suficienti cat sa simt ca am adunat cativa oameni in jurul meu, in toti anii acestia. Au baut cocktailuri slabe si bere neagra la taria corecta, apoi s-au mobilizat dupa puteri si-au dansat in jurul meu. Iar eu mi-am reciclat cerceii, m-am lasat urcata pe masa la un Bregovic taman pe gustul meu si m-am scuturat, in doar cateva ore, de stresul acumulat al catorva saptamani bune. I let go cu deplina sinceritate, din toate incheieturile :)

Trivia: se pare ca legendarul producator de armament Kalashnikov a intrat, de curand, in faliment. Unde o sa ajunga lumea asta??

luni, 26 martie 2012

Mind the dots between the train and the platform

Stiu de ce mi-a fost greu sa ma povestesc data trecuta: nu pentru ca m-as fi dezobisnuit sa fac asta, de pe vremea cand trebuia sa ma povestesc aproape zilnic, fiecarei persoane noi pe care o cunosteam in acele orase, cand ma zbateam sa pescuiesc oameni, ci pentru ca niciodata, cu atat mai putin atunci, nu am facut-o cu scopul de a cuceri, nu am facut-o cu o tinta anume. Am ramas la fel: pot sa ma povestesc doar daca ma adresez tuturor, in voia norocului, cu aerul ca nu-i vorbesc nimanui, daca intind o plasa foarte larga si nu ma tem de judecata concentrata, personalizata a unei singure perechi de urechi. Altfel, mi se pare un efort urias sa ma rascolesc pentru amintirile compatibile si impresiile corecte, e o repetitie fortata si nu-mi reuseste nimic.
Mi-e greu sa-mi privesc trecutul ca pe o poveste de spus si nu una in care sa traiesc. Ideal ar fi sa merg pe strada cu acel om, sa vorbim despre ceea ce vedem in jur sau traim atunci si sa stie, din modul in care-mi aleg cuvintele si in care pasesc, ca sunt rezultatul implicit a tot ceea ce mi s-a intamplat in ultimii ani, ca inglobez toate acele experiente ca pretul unui activ pe o piata eficienta si ca nimic din ce i-as putea povesti despre copilaria mea nu-l va ajuta sa-mi prezica viitorul; sa ma priveasca si sa le intuiasca; sa-i fiu suficienta asa cum sunt in acel moment.

And this, this is for the life that I love and is about to end.

miercuri, 14 martie 2012

Bila neagra

Azi-dimineata am facut ceva urat si rusinos; sau, mai degraba, tocmai faptul ca nu am facut ceva este de condamnat. In aglomeratia din autobuzul care ma ducea spre Piata Victoriei, am vazut cum doi vlajgani isi pasau, pe la spate, un portofel roz care nu avea cum sa le apartina - si nu am facut nimic. Am stat un minut, consternata, sa ma gandesc daca asistam la un furt sau era posibil sa fi interpretat eu gresit gestul, dar acest ragaz mi-a fost cerut, in mod ipocrit, pentru ca instinctul de conservare - sau lasitatea - sa aiba timp sa preia complet controlul. M-am temut ca nimeni din autobuz n-avea sa-mi sara in ajutor, daca ii dadeam de gol pe cei doi; oricum, sunt aproape sigura ca cel putin o persoana a mai observat tot jocul, fara sa reactioneze in vreun fel. Dupa ce unul dintre ei a coborat, m-am temut ca al doilea n-o sa-si dea partenerul in vileag, ca o sa ma urmareasca la metrou si, apoi, in cartierul de la mama naibii spre care ma indreptam. Mi-am inchipuit ca, pana si in cazul in care ar fi venit politia si i-ar fi luat la sectie, ar fi trebuit sa dau o declaratie impotriva lor, iar ca ceilalti membri ai bandei din care faceau, poate, parte m-ar fi gasit cu usurinta ulterior. In fine, numai pretexte si scenarii penibile ca sa-mi scuz lipsa de reactie.
Mi-e rusine mai ales pentru ca intotdeauna ma straduiesc sa ma port corect: nu arunc hartii pe jos, nu ma duc cu plicul la medici sau functionari ca sa scutesc cateva ore de stat la coada si incerc sa menajez stratul de ozon. Despre pornirile usor maniacale de mama a ranitilor si a ostracizatilor, care ar trebui, cumva, sa contribuie to the greater good, nici nu mai vorbesc. Dar intr-o situatie cand ar fi trebuit sa-mi iasa cu adevarat la iveala simtul civic, in fata unei nedreptati apropiate, tangibile si evidente, ma trezesc ca nu am voce. Indiferenta asta dezgustatoare, dublata de teama, nu ar fi trebuit lasata in urma de minunata specie umana atunci cand a iesit din jungla?
Desigur, ca un facut, de indata ce am iesit din autobuz, universul a inceput sa-mi trimita semne cum ca greseala mea fusese deja trecuta la raboj. Pe scara rulanta urcau doi politisti, pe care as fi putut sa-i opresc si sa le povestesc toata intamplarea, mai ales ca al doilea individ coborase o data cu mine si erau sanse mari sa se fi orientat tot catre metrou. Iar de indata ce am ajuns pe peron, a inceput sa ruleze inregistrarea cu va rugam sa aveti grija de bunurile dvs. si sa nu ramaneti nepasatori daca vedeti ca cineva este in pericol. Imi venea sa intru in pamant de rusine. Cu siguranta, o sa ma reincarnez intr-un gandac de bucatarie.
Probabil ca acum o sa-mi caut un ONG sau alta forma de voluntariat si-o sa raman cu impresia eronata ca asta schimba cumva situatia.
Never ride the bus with me.

joi, 23 februarie 2012

Triptic

Multumita geniului termopanelor, e atat de liniste seara, incat imi pare ca aud ticaitul unui ceas din vecini. Inchid ceasul din bucatarie in camara, iar pe cel din sufragerie, intr-un dulap, dar aud in continuare pulsatia precisa a ceasului strain, ca si cum laptopului i-ar fi crescut o noua inima sau ceasul de mana ar fi capatat valente de pendula. Nu pot sa adorm decat cu dopuri in urechi - primul pas catre nevroza or what?
********
Pana si fiintele cele mai trufase au momente in care trebuie sa se supuna cuiva. Bunaoara, pisica mi se urca in pat in fiecare seara, de indata ce sting lumina, porneste motorul torsului si-mi cere cateva minute de scarpinat dupa urechi. Daca nu o bag in seama, imi impunge mana cu incapatanare, fortandu-si capul sub palma mea, pana cand incep alintarile pe care, de altfel, nu le suporta in niciun alt moment al zilei.
********
All silliness aside, Owen are, de saptamana asta, propria emisiune la radioul Universitatii din York! Tune in martea, la ora 15 GMT (17, ora Romaniei), pentru The Other Side si veti fi tratati cu adorabilul sau accent nord-englezesc, discutii sclipitoare despre clatite si o selectie muzicala care o sa va pacaleasca urechea ca e deja vineri dupa-amiaza. Pentru cei care sunt liberi atunci sau isi pot pacali seful ca lucreaza la fel de bine cu muzica in casti.

sâmbătă, 11 februarie 2012

Plat du jour - catharsis

Am facut-o!!!! La mai bine de trei ani de la acea dupa-amiaza de trista amintire, m-am urcat din nou pe schiuri. Mi-am povestit ieri emotiile prietenilor si colegilor de serviciu, lasandu-le astfel in urma, iar golul din stomac de dimineata l-am acoperit cu doua sandvisuri, undeva intre Campina si Comarnic. La baza partiei din Azuga, mi-am regasit gesturile pregatitoare: incaltatul claparilor, caratul schiurilor pana sus, scuturatul claparilor de omat, urcarea inceputa intotdeauna pe schiul din vale, stransul manusilor. Zapada stralucea, scartaia si mirosea exact ca atunci, exact cum trebuie. Teleschiul ma tragea in acelasi fel, lejer si relaxant, cu mici zvacniri din loc in loc. Ma asteptam sa am un blocaj in varful partiei, in momentul cand mi s-ar fi cerut sa-mi incep coborarea, sa ma uit in jos si sa ma apuce vertijul sau un plans stupid... dar nu a fost asa. Am avut un instructor minunat si o orteza solida, in nadejdea carora am pornit incet, concentrandu-ma sa constientizez miscarea in fiecare punct al ei, sa o controlez. Si am reusit! Daca altadata comanda se pierdea undeva, pe cei 1.70 m dintre lobul frontal si metatarsiene, azi am facut schiurile sa ma asculte. In loc sa iau totul de la zero, lucrez in apropierea nivelului la care ma aflam cand am avut accidentul. Lasand mandria la o parte, m-am distrat de minune si mi-am reamintit cat de mult imi placea sportul acesta obositor, barbatesc si elegant. It felt pretty damn good si de-abia astept sa ma duc din nou!
Dar o sa ma dau atata timp cat simt ca imi pot mentine concentrarea la cote inalte, ca genunchiul nu-mi este obosit si ca nu ma las furata de viteza, de orgoliul ca ma aflu pe o anumita partie sau de aparenta siguranta a miscarilor. Am tras, totusi, cateva invataminte din ultimii ani si ultimul lucru pe care mi-l doresc este sa le recapitulez in practica.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Vero's choice

Mai intai, asta:

Ma tot duc de la Teatrul Foarte Mic bifeaza toate caracteristicile unei mazgaleli reusite, asa cum le enunta domnisoara Vi Hart la inceputul clipului de mai sus. Asta ma scuteste de efortul de a scrie eu insami recenzia, deci voi avea timp sa invat sa draw squiggles like a Hilbert.

duminică, 1 ianuarie 2012

Ziua in care nu este deschis nimic

Am iesit, m-am dat un sfert de ora in leaganul din spatele blocului, apoi am mers pe jos pana la cheiul Dambovitei, care se scurgea verde si plina de bule de scuipat. Orasul era atat de pustiu, incat am putut canta pe strada, cum faceam la York. Am ascultat Portishead pana m-au durut urechile si am facut poze. Toto, I've a feeling we're not in Kansas anymore! Here's to the return of the bull market! :)) Smirking cherubs la Muzeul George Enescu. Dormiti linistiti, sanii auriti ai Minervei de la Academia Romana vegheaza. Happening soon to a cultural landmark near you. Muzeul de Istorie, that is. In vecinatate, de vizitat pentru o pereche de bocanci - Apa. Apoi, this one's new :D a.k.a. PMS, schimbari de trend, totul are sens si totul este complet haotic, mai ales in aceasta zi incarcata de superstitii si de urari de bine, welcome to my life etc. Din fericire, la Universitate se intampla, chiar sub ochii trecatorilor, In caz ca v-ar veni vreo idee... The