luni, 20 decembrie 2010

In concluzie,

Maine zbor acasa. Am o valiza imensa si o geanta de voiaj burdusita bine; o buna parte din carti si pulovere se indreapta spre tara in bagajele altor fete; am si aruncat multe lucruri, invechite sau maruntisuri... Cand am devenit atat de strangatoare? Am adunat o gramada de nimicuri in timpul petrecut aici, iar acum, ca-mi privesc camera despuiata de ele, mi se pare urata, mai goala si straina decat orice camera de hotel. Doar azi dupa-amiaza era primitoare si atat de asemeni mie, cu portocale pe noptiera, pantofi prafuindu-se sub pat, The Economist prafuindu-se pe unde apuca, CD-uri neascultate pe birou, posterul cu Tori si fotografii facute de el pe pereti... Mi-e sila sa mai dorm o noapte aici, singura in casa (cactusul a fost lasat pe maini bune acum doua saptamani).
Imi doresc de mult sa plec din York, dar niciodata nu mi-am inchipuit ca voi pleca asa, cu scopul atins doar pe jumatate. Ma intorc de la batalia cu englezii nici pe scut, nici sub el, cu masterul in buzunar, dar fara un contract de munca, cu mandria facuta ferfenita in urma atator refuzuri, increderea de sine pierduta undeva, pe drum, iar inima... eh, macar ea, saraca, nu s-a amarat de tot. Pentru prima oara in viata mea, ceva nu-mi iese asa cum mi-am propus. Tough luck, kid? Copilul isi baga picioarele in maturizarea asta fortata, care nu l-a facut mai intelept si in nici un caz nu mai fericit. Pana la genunchi!
Totusi, imi va fi dor de York, imi e mult mai greu sa plec de aici decat de la Amsterdam. Chiar si in lumea asta globalizata, mi se strange inima cand ma gandesc ca, poate, pe unii oameni cunoscuti aici nu-i voi mai vedea niciodata. Imi va fi dor de Luminita, Owen, Father Stephen cel carismatic, Aurel din Slovacia si comunitatea de studenti romani. De momentele de intimitate cu ei. Apoi, o sa-mi lipseasca drumul pustiu spre universitate, pe care mergeam de fiecare data ascultand muzica in casti si cantand, fara sa-mi pese ca m-ar putea auzi cineva. Cofetaria Betty's, unde se fac cele mai bune prajituri din Anglia si un ceai negru suportabil. The pink Scottish salmon. Campurile cu ponei printre care ieseam la jogging, in vara. Silueta impunatoare a Minster-ului, dupa care ma orientam din orice punct al orasului. Pana si bufnitele...
Cand am plecat din Bucuresti, in octombrie anul trecut, am plans in aeroport. Ma intreb daca o sa plang si maine dimineata.

2 comentarii:

diana spunea...

Eu am plans cand m-am intors din Franta. Mai mult decat am plans inainte sa fi ajuns acolo. Ciudat, si eu am cunoscut un Aurel, doar ca era din Ucraina. :))

Georgiana spunea...

Aurel acesta era de un blond albinos, cu o barbuta ca de tap si ochi albastri spalaciti (rasa ariana pura); crescut intr-un orasel la poalele muntilor, din bunici vanatori; am uitat la cati ani a doborat primul mistret; enfin, se plangea tot timpul de lipsa de spectaculozitate a reliefului englez si de poluarea din paduri. Englezii ii spuneau Oriol. :))