Domesticire

Tata tace. Asculta, indelung: minute, ore, zile, luni. Te asculta si nu spune nimic, poate doar ridica din umeri. Mai ca mi-l imaginez facandu-si cruce in fata linistii, rugandu-se ca nimic sa nu i-o spulbere, niciodata. Eu si tata ne intelegem cel mai bine cand citim impreuna in sufragerie: el pe fotoliul din stanga, eu pe cel din dreapta, o veioza galbuie intre noi. In tacere, desigur. Si-apoi, dupa ani in care linistea lui nu te-a lasat sa-i spui nimic, iti dai seama ca a inteles, si ca te astepta de mult sa constientizezi acest lucru. Gentlemanlike.
Mama vorbeste. Cred ca ar putea vorbi incontinuu si fluent, oprindu-se doar din cauza unui lapsus, despre cate-n luna si in stele. Ii plac introducerile lungi. Ca sa ajungi sa vorbesti cu ea, trebuie mai intai sa asculti tot ce i s-a intamplat in ziua respectiva, de la durerea de stomac de dimineata pana la faptul ca si-a uitat abonamentul de metrou acasa (din nou!) si a trebuit sa cumpere o cartela de doua calatorii. E cumplit de extrovertita, cel putin cu nimicurile. Cu ea ma intelegeam cel mai bine cand dormeam impreuna, si stateam de vorba pana noaptea tarziu - caci numai dupa ora 1 ajungeam la treburile esentiale. Si era amuzant s-o aud impartasindu-mi lucruri pe care tata nu trebuie sa le stie, desi, probabil, le banuia, asa cum si ea ii ghicea secretele. Ma linisteste gandul ca stiam secretele atat de stravezii ale parintilor mei; il iau ca pe o dovada ca se iubesc, inca. Cred ca peste vreo zece ani o sa formeze un cuplu de batranei tare simpatici.
Totusi, tata este caracterul dominant in antiteza asta, asa ca, de-a lungul timpului, mama a invatat sa paseasca usor si sa nu tranteasca usile. Eu sunt ca tata pentru ca tac mult, la inceput, si ca mama pentru ca, o data ce-mi dau drumul la gura... iar apoi ma rusinez... dar mi-am mai recunoscut slabiciunea asta.
Acum mi-e dor de ei, cu o intensitate neasteptata. Si imi reprosez ca i-am judecat prea aspru, de multe ori.