duminică, 23 mai 2010

Ars poetica

De cateva zile, e neobisnuit de cald, de parc-ar fi venit vara in York. Liliacul vecinilor e inflorit de cateva saptamani si nici gand sa se scuture; la fel si castanii. Avem si un soi cu flori roz, o sa-i spun Castanea sativa de Bull Lane (straduta spre care da lucarna mea). E atata liniste si verdeata, incat ma simt ca si cum as locui la marginea padurii. In plus, iata ce muzica ascult in fiecare seara:

Solistului ii place sa cante de pe horn! Dar e atat de sperios, incat deocamdata n-am reusit sa-i fac nici o poza.

E ca si cum zilele astea superbe ar fi fost anume trimise ca sa ma impace cu amintirea iernii petrecute aici. N-ar trebui sa cartesc, totusi... nu sunt pe deplin multumita. Yorkul verde si cald e prea frumos, intr-un mod prea explicit. Traind atata timp in Romania, m-am obisnuit sa descopar margaritare in noroi, sa ma extaziez in fata florilor de mucegai. Nu mi-e dor de blocurile gri, dar imi placea sa scotocesc dupa frumusetea neasteptata, ascunsa bine in cotloanele lor vechi, prafuite si impaienjenite. Frumuseti nepieptanate, neintentionate, detalii care nu-si stiau propriul farmec, tocmai prin asta puternice. Parca m-ar fi infierat Arghezi. Splendorile englezesti, etalate in mod firesc si ecologic, la indemana oricui, nu ma emotioneaza decat la suprafata. Proportiile tabloului sunt deja cele ideale, deci nu le pot imbunatati cu nimic si vor ramane in aceeasi perfectiune rece si dupa trecerea mea. Tanjesc dupa un peisaj pe care sa-l pot atinge, in vreun fel. Un efort estetic. Din cauza asta, sunt nelinistita aici si stiu ca ma voi intoarce acasa. E un pic absurd, e de baaa, baga-ti mintile in cap, dar e o explicatie.

Niciun comentariu: