marți, 20 aprilie 2010

Cand vulcanii iti dau timp

...prima zi se petrece despicand gheme in patru. Si nu cu sabia.
Am inceput sa arat ca mama, cand era de varsta mea. Iar cand nu sunt acasa, ma si port ca ea.
Locul meu, locul meu. Il stiu; mi-am confirmat asta; ma autoconving ca trebuie amanat.
Dorm cu dusmanul (in engleza). Tot albul este patat... (in italiana)
Forfota, fojgaiala continua din stomacul meu, intr-unele dimineti. De ce gelozia este semn de feminitate? Vreau sa cred. Vreau impulsuri bune. Vreau sa iert, orice-ar fi de iertat, pana mi s-ar consuma toata iertarea. Ma simt ca intr-un roman de Dostoievski. Deschide-mi usa, crestine...
Si daca tot sunt aici: copilaria. Cand o s-o pierd, bunatatea mea se va duce cu ea.
Daca se va intoarce vreodata, pe Tori il voi reboteza: Sașa.
E neverosimil cat din fericirea mea a ajuns sa depinda de obtinerea unui job. Creierul imi palpiteaza ca o virgina careia-i intarzie iubitul. Si-apoi? in timpul... dupa...?
Simtul tactil este complet lipsit de memorie. Buricele degetelor o sa uite toate atingerile si capetele stranse la piept.
Generatiile astea! cateodata empatizez cu toate truismele. Le simt si ma rusinez.
Ciutele se transforma in oi. Iar furtunile din pahare cu apa, in picaturi chinezesti. Indur, indur. Sari-mi-ar tandara!
Oare mai apuc sa pun arpagic in peticul de gradina din spate? Caci Owen isi construieste bike shed.

Niciun comentariu: