miercuri, 13 ianuarie 2010

Oniric II (cosmar englezesc)

[...] Judecand dupa zidurile inalte de piatra si gazonul tuns la perfectie, eram in curtea interioara a unei abatii. Eu si o droaie de fete, ca dintr-un pension de domnisoare, tipand si razand. Cautam un loc unde sa ne schimbam din hainele de munte intr-o tinuta mai putin... frapanta. Nu gaseam nimic: cei cativa arbori risipiti prin curtea abatiei erau golasi, neoferind nici un pic de intimitate. Deodata, prietena mea mi-a spus ca unele dintre fete au inceput sa se schimbe in culoarul stramt dintre doua ziduri, asa ca am luat-o intr-acolo. Cand sa incep sa ma dezbrac, am vazut cu mare claritate, aproape de noi, capul chel al unei stafii cu pielea albastra-gri, mai mult translucida, si trasaturile supte. Am tipat si-am luat-o la fuga, iar stolul de fete s-a zburatacit in toate partile.
M-am pomenit in interiorul neasteptat de modern al abatiei. Avea mai degraba aerul auster al unei scoli primare, cu peretii vopsiti in acel galben-mustar care nu exprima nimic. Inca mai voiam sa ma schimb, asa ca m-am indreptat spre baie, unde era plin de fete. Altele, necunoscute, dar la fel de agitate. Cand sa intru intr-un cubicul, totul a-nceput sa se zgaltaie, ca de cutremur. Dar nu era cutremur, pentru ca obiectele din baie nu se miscau: mai degraba tremuram noi, oamenii, ca la rascrucea unor vanturi ostile si puternice. Aerul era plin de ceva rau, si acel ceva ma sufoca fara sa ma stranga de gat, parca din plamani, ma storcea. Cand s-a terminat, am stiut ca fusese o stafie, poate alta decat cea vazuta mai devreme. Am observat ca afara se intunecase si ca toate fetele aveau semne albastre, ca niste filigrane de cerneala, pe chip sau pe gat.
Trebuia sa plec de-acolo, sa scap, asa ca am luat-o aiurea prin abatie, cautand sali mari, luminate. Locul era intr-adevar organizat ca o scoala, vopsit peste tot in aceleasi nuante galbui, untoase, dar nu gaseam deloc ceea ce cautam. Ma taram prin culoare lungi si inguste, iar incaperile nu aveau geamuri; lumina era artificiala si slaba. Mai rau, nici tipenie de om, si mai tare decat orice ma temeam ca stafia ma va lovi din nou, si ca voi muri singura. A mai aparut de cateva ori; nu mi s-a mai aratat, dar am simtit-o, infiorator de rautacioasa, strangandu-ma ca un plaman care expira, ca o gaura neagra. Vid. Spuneam Tatal nostru de fiecare data cand simteam ca nu mai pot, ca pe o incantatie, aproape din superstitie si aproape pagan, iar prezenta aceea nesuferita disparea. In cele din urma, am nimerit intr-o bucatarie-sala-de-mese, unde manca o familie de grasani, si am trecut in camaruta alaturata, unde-l exilasera pe baiatul cel mic. Acest praslea era blond si pricajit; bolnavicios; mi-a fost suficienta o privire ca sa-mi dau seama ca stia de stafie. M-am asezat la masuta lui, pe un taburet - exact ca masa din bucataria bunicilor mei paterni, inainte de a se muta la Obor - si-am inceput sa vorbim. Am uitat despre ce. Tocmai cand incepuse sa mi se risipeasca frica, stafia a aparut din nou, dar parea ca ma chinuie numai pe mine, ca trage numai puterea mea. Aerul reverbera si in jurul baiatului, dar el statea drept, nemiscat, oarecum extatic, cu expresia unei sperietoare de ciori fericite. Ticalosul nu facea nimic ca sa ma ajute. Cand stafia a plecat, cazusem in genunchi si nu mai aveam vlaga ca sa ma ridic.
********
Cumva, el a venit si m-a scos de-acolo, iar acum eram pe o strada cu piatra cubica din Edinburgh, sub un cer innourat de noiembrie. Inca ma temeam de stafie, asa ca el mi-a propus sa intram in cel mai apropiat magazin. Era un magazin superb, vechi, cu aer victorian si geamuri inalte. Se vindeau rochii, dar asa cum ar fi vandut Coco Chanel rochii, de pe busturi de croitorie, cateva rochii in tot magazinul, dar de mare finete. Se vedea ca materialele sunt de cea mai buna calitate, iar dantela era foarte delicata. Vanzatoarea avea un aer bun si barbatos, ca o adevarata scotiana, si ma simteam in deplina siguranta in preajma ei. I-am spus despre stafie si abia si-a stapanit rasul. Fara malitiozitate, totusi. A inceput sa turuie cu el despre te-miri-ce, in timp ce eu cercetam rochiile din vitrina. Una imi placea in mod deosebit: era de un albastru cald, croita pe talie, bineinteles, cu dantela. Era si foarte scumpa, dar ma gandeam ca l-as putea convinge sa mi-o cumpere, drept completare la cadoul de Craciun. N-am mai apucat, pentru ca, ridicand privirea, l-am vazut, ingenuncheat in vitrina, intr-un kilt albastru cu verde. Priceless...
********
Mai tarziu, tot in Edinburgh, el m-a lasat in culisele unui spectacol. Era o imbulzeala de nedescris si ma straduiam sa strabat un curent de balerine, acrobati, clovni si dresori, cu animalele lor cu tot. Eu insami purtam un costum cu fustita infoiata, ca de contorsionista. Am ajuns la un divan imens, pe care se statea de-a latul, si am intalnit un tanar pe care-l cunosteam. M-am asezat langa el si mi-a spus sa nu ma mai foiesc, pentru ca va incepe in curand. Intr-adevar, o cortina grea, de catifea, s-a tras in laturi si in fata noastra a inceput sa defileze un sir lung de cimpoieri de toate varstele, mustaciosi, plesnind de sanatate. Imi venea sa le strig haggis! dar n-am facut-o. Tanarul de care stateam lipita era cald ca o soba si ma molesisem. Dupa vajnicii mei cimpoieri, au urmat artistii de circ, care se perindau la gramada, interminabili si galagiosi ca un cuib de vrabii, fiecare sustinandu-si din fuga numarul si incercand sa ne atraga atentia. Totusi, eu nu-i mai urmaream, pentru ca ma preocupa mai mult imediata apropiere: ajunsesem sa stau, cu jumatatea dreapta de corp, peste cunoscutul meu, si prin pantalonii verzi am observat ca se excitase. Imi soptea ceva la ureche despre piciorul meu gol, atentionandu-ma sa nu ma mai misc atat - desi nu ma miscam deloc! Incercam sa-mi amintesc fata lui, dar ma simteam ametita, ca dupa pahare bune de whisky, si nu ma puteam concentra nici un pic.

Visele mi s-au schimbat foarte mult in ultimele luni. Daca inainte eram constienta ca visez, in adancul cel mai negru cosmar sau al celui mai improbabil vis frumos, si ca ma voi trezi la un moment dat, acum imi traiesc visele in totalitate. Nu le mai urmaresc cu detasarea unui spectator neinduiosat, ci le joc cu daruire; ma desfat sau ma chinui in ele, dar le cred.
Wikipedia fact on haggis:
Haggis is used in a sport called haggis hurling, which involves throwing a haggis as far as possible. The present Guinness World Record for Haggis Hurling has been held by Alan Pettigrew for over 25 years. He threw a 1.5 lb Haggis 180 feet, 10 inches on the island of Inchmurrin, Loch Lomond, in August 1984.

Niciun comentariu: