vineri, 24 decembrie 2010

luni, 20 decembrie 2010

In concluzie,

Maine zbor acasa. Am o valiza imensa si o geanta de voiaj burdusita bine; o buna parte din carti si pulovere se indreapta spre tara in bagajele altor fete; am si aruncat multe lucruri, invechite sau maruntisuri... Cand am devenit atat de strangatoare? Am adunat o gramada de nimicuri in timpul petrecut aici, iar acum, ca-mi privesc camera despuiata de ele, mi se pare urata, mai goala si straina decat orice camera de hotel. Doar azi dupa-amiaza era primitoare si atat de asemeni mie, cu portocale pe noptiera, pantofi prafuindu-se sub pat, The Economist prafuindu-se pe unde apuca, CD-uri neascultate pe birou, posterul cu Tori si fotografii facute de el pe pereti... Mi-e sila sa mai dorm o noapte aici, singura in casa (cactusul a fost lasat pe maini bune acum doua saptamani).
Imi doresc de mult sa plec din York, dar niciodata nu mi-am inchipuit ca voi pleca asa, cu scopul atins doar pe jumatate. Ma intorc de la batalia cu englezii nici pe scut, nici sub el, cu masterul in buzunar, dar fara un contract de munca, cu mandria facuta ferfenita in urma atator refuzuri, increderea de sine pierduta undeva, pe drum, iar inima... eh, macar ea, saraca, nu s-a amarat de tot. Pentru prima oara in viata mea, ceva nu-mi iese asa cum mi-am propus. Tough luck, kid? Copilul isi baga picioarele in maturizarea asta fortata, care nu l-a facut mai intelept si in nici un caz nu mai fericit. Pana la genunchi!
Totusi, imi va fi dor de York, imi e mult mai greu sa plec de aici decat de la Amsterdam. Chiar si in lumea asta globalizata, mi se strange inima cand ma gandesc ca, poate, pe unii oameni cunoscuti aici nu-i voi mai vedea niciodata. Imi va fi dor de Luminita, Owen, Father Stephen cel carismatic, Aurel din Slovacia si comunitatea de studenti romani. De momentele de intimitate cu ei. Apoi, o sa-mi lipseasca drumul pustiu spre universitate, pe care mergeam de fiecare data ascultand muzica in casti si cantand, fara sa-mi pese ca m-ar putea auzi cineva. Cofetaria Betty's, unde se fac cele mai bune prajituri din Anglia si un ceai negru suportabil. The pink Scottish salmon. Campurile cu ponei printre care ieseam la jogging, in vara. Silueta impunatoare a Minster-ului, dupa care ma orientam din orice punct al orasului. Pana si bufnitele...
Cand am plecat din Bucuresti, in octombrie anul trecut, am plans in aeroport. Ma intreb daca o sa plang si maine dimineata.

luni, 6 decembrie 2010

Shire

Pentru ca in curand voi pleca din York, intr-un fel sau altul, m-am gandit sa fac o scurta descriere a frumusetilor comitatului; sau, cel putin, a celor pe care le-am vazut eu anul acesta.
La Scarborough am fost de 1 Mai, cu Luminita. Orasel curat, cuminte si insorit pe coasta de est, la Marea Nordului. Nici vorba de baie, apa era inghetata (indraznesc sa presupun ca nici in august nu are o temperatura propice scaldatului); am intrat doar pana la glezne, iar a doua zi am avut febra! Other than that, se pot face plimbari pe plaja, pana la castel (ca doar suntem intr-un oras englezesc, desigur ca exista un castel in ruine), printr-o padurice plina de musculite si pana la un punct de perspectiva, de unde se vad golful, promontoriul, rapita inflorita (dupa sezon!) si, in genere, marea. Undeva langa castel ar trebui sa se afle mormantul lui Anne Bronte; din pacate, noi nu am reusit sa il gasim. Se mai poate pierde timpul intr-un mic parc de distractii, cu o roata uriasa plasata strategic pe malul apei (seara trebuie sa fie luminata frumos...), sau prin penny arcades... Pe plaja se faceau sculpturi in nisip, iar eu si Luminita discutam daca a fi homosexual este the latest trend... Vero spunea ceva de un targ ramas de prin vremuri medievale. Trivia: stiati ca te poti afunda in nisip daca stai suficient de mult intr-un picior descult si te zbati sa-l cureti pe celalalt pentru a-l incalta? Per total, Scarborough se poate vedea in intregime intr-o zi cu soare, si, cu toate ca gurile rele spun ca Whitby e mai frumos, mie mi-a placut destul cat sa-mi doresc sa mai merg acolo vreodata. E la o ora si-un pic de mers cu trenul din York, iar un bilet dus-intors a costat 12 lire - afacere buna, tinand cont de preturile de pe East Coast!
La inceputul lui septembrie am urcat pe Ingleborough, unul dintre cele mai inalte (ma rog...) varfuri din Yorkshire Moors (da, e vorba de acele wiley, windy moors in care Heathcliff si Cathy would roll and fall in green). Pornind din satucul Ingleton, urcusul pana in varf dureaza vreo trei-patru ore, in functie de cheful si incaltamintea fiecaruia. Trupa noastra a urcat lejer, pentru ca ne insoteau doua pantofarese din Orientul Mijlociu, respectiv Siberia (sunt peste tot!). Recomand bocanci si o jacheta rezistenta la intemperii, pentru ca dealurile sunt, intr-adevar, windy; Ingleborough insusi este expus, alternativ, la vanturi puternice si ceturi persistente. In zilele senine, insa, se poate vedea pana la Marea Irlandei... Pranzul se poate lua la adapost printre stancile versantului de nord, deasupra unei privelisti placute. La coborare, un ocol generos printre dealurile din sud duce la Ingleborough Cave, o draguta pestera carstica, ale carei stalactite si stalagmite au primit nume dintre cele mai caraghioase si, deseori, exagerate (Queen Victoria's knickers?). Trivia: tipul care vindea biletele si ne-a servit de ghid studia lingvistica si, de indata ce a aflat de unde vin, m-a intrebat daca limba romana este singura dintre limbile romanice in care s-a pastrat genul neutru. To the best of my knowledge, i-am spus ca da, desi ulterior am aflat ca ma inselam; exista substantive neutre si in italiana. Anyway, plimbarea continua prin cateva satucuri tipic englezesti, un pic à la Tolkien, cu iarba tunsa perfect de ponei, gradini superbe si casute pitoresti, si se poate incheia cu o supa calda la unul dintre pub-urile din Ingleton. Atentie, portia de fish and chips este imensa, pe cand mancarurile mai pretentioase sunt rationate cu zgarcenie... Overall, excursia este usoara, extremely enjoyable si se face intr-o zi; drumul cu masina, din York, dureaza cam doua ore si jumatate (cu trenul ar fi mult mai complicat).Numai bine ce mi se vindecasera bataturile cu care m-am intors de pe Ingleborough, ca am facut o promenada de 40 de km prin padurea Dalby, in Yorkshire Dales. Acesta este singurul detaliu senzational legat de aceasta drumetie si sugereaza, printre altele, cat de mult am ratacit in speranta ca vom gasi lucruri interesante de vazut. Adevarul este ca padurea Dalby se preteaza mult mai bine unei excursii cu bicicleta, avand o sumedenie de trasee bine intretinute, de diferite grade de dificultate; cele mai usoare sunt asfaltate! Pentru pietoni, ar fi un adventure park cu tiroliana, catarari si alte minuni... dar mult prea scump pentru buzunarul unei studente romance, care s-a resemnat cu brazi, lac, ciuperci salbatice si inghetata YorVale (de prin partea locului, deci eco-friendly si fair trade). Din nou, recomand bocanci, dat fiind ca padurea devine extrem de noroioasa dupa ploaie si, daca se poate, un GPS, pentru ca traseele sunt prost marcate, iar harta de la Tourist Centre era, dupa socotelile noastre, desenata la scara gresita. Trivia: ii voi ramane etern recunoscatoare colegului de drum, Aurel din Slovacia, pentru ca mi-a deschis ochii in fata geniului poporului cehoslovac, a spiritului sau pacifist si a nenumaratelor sale realizari ingineresti, diplomatice si culturale... Seriously, now, Kolya a fost un film amuzant! Revenind, a fost o excursie placuta, tot de o zi; drumul cu masina din York dureaza putin peste o ora.

Castelul Howard este la cativa kilometri de York, pe drumul spre Scarborough (din nou, e nevoie de masina). De sute de ani, este resedinta familiei Howard, care a supravietuit secolelor de mortalitate infantila ridicata, razboaie civile si intrigi la Curte multumita unor Ladies prolifice si unei abilitati subtile de a schimba tabere atunci cand proprietatile ii erau amenintate. In paralel, au colectionat picturi, busturi romane, mobilier de epoca, tapiserii, manuscrise si carti vechi - biblioteca este impresionanta! Astazi, isi exploateaza in mod mestesugit domeniul, castelul si bogatiile stranse in el; o nunta in resedinta familei Howard costa in jur de 60.ooo lire, si se organizeaza cam una pe luna, ca sa nu mai vorbim de alte evenimente simandicoase si de vizitatorii obisnuiti. Nu zic, e ceva de vis... Trivia: din discutiile de aceasta data, am dedus ca ungurii s-au facut antipatici tuturor vecinilor lor si ca americanii-s de vina pentru toate relele din Europa, nu numai de la noi...

In fine, Leeds. Nu am poze, pentru ca acolo am fost numai de doua ori, numai pentru interviuri, pe geruri crunte si pe fuga. Dar se apropie Craciunul si am auzit ca au o minunata Christmas market, si preturi mult mai convenabile decat in turisticul York, asa ca il recomand. Drumul cu autobuzul dureaza o ora, iar un bilet dus-intors este 5,5 lire.

marți, 30 noiembrie 2010

Prenez un cercle, caressez-le, il deviendra vicieux!

Mme Martin: Ça m’a donné froid dans le dos…
M. Martin : Il y a pourtant une certaine chaleur dans ces vers…
Le Pompier : J’ai trouvé ça merveilleux.
Mme Smith : Tout de même…
M. Smith : Vous exagérez…
Le Pompier : Écoutez, c’est vrai… tout ça c’est très subjectif… mais ça c’est ma conception du monde. Mon rêve. Mon idéal… et puis ça me rappelle que je dois partir. Puisque vous n’avez pas l’heure, moi, dans trois quarts d’heure et seize minutes exactement j’ai un incendie, à l’autre bout de la ville. Il faut que je me dépêche. Bien que ce ne soit pas grand-chose.
Mme Smith : Qu’est-ce que ce sera? Un petit feu de cheminée?
Le Pompier : Oh même pas. Un feu de paille et une petite brûlure d’estomac.
M. Smith : Alors, nous regrettons votre départ.
Mme Smith : Vous avez été très amusant.
Mme Martin : Grâce à vous, nous avons passé un vrai quart d’heure cartésien.
Le Pompier
, se dirige vers la sortie, puis s’arrête : A propos, et la Cantatrice chauve ?
Silence général, gêne.
Mme Smith : Elle se coiffe toujours de la même façon !
Le Pompier : Ah ! Alors au revoir, Messieurs-Dames.
M. Martin : Bonne chance, et bon feu !
Le Pompier : Espérons-le. Pour tout le monde.


(Eugen Ionescu - La cantatrice chauve. Parce que l'absurde n'est pas de l'absurdité, c'est de la vérité. Et pour la première fois, je suis heureuse que Ionescu a écrit en français.)

duminică, 28 noiembrie 2010

...and winter in Old York

N-as putea trai intr-un loc unde copacii nu-si pierd frunzele, unde peisajele arata mereu la fel. Am nevoie de schimbarea anotimpurilor, de ciclicitate... asa ca ma bucura nespus faptul ca, de joi incoace, a venit iarna in York. Ninge de cateva ori pe zi si a fost destul de frig cat zapada sa se aseze si sa se batatoreasca, ajungand acum in acea minunata stare in care scartaie sub bocanci. Ca un copil mare ce sunt, nu-i pot rezista, asa ca am iesit de doua ori la plimbare azi: o data pe la pranz, tocmai cand ningea mai tare, de m-am trezit cu o cusma de fulgi in cateva minute, iar orasul mirosea a cafea proaspat macinata; apoi seara, cand incepuse sa viscoleasca, era pace pana si-n cimitir, iar strazile miroseau a iarba, understandably. Gasesc ca e tare frumos: in afara de Minster, parca au fost rotunjite toate colturile din oras. Pana si casele victoriene si-au pierdut din severitate sub zapada, iar seara le-am fotografiat intr-o frumoasa tenta galbuie. Acum mai vreau doar castane coapte si patine si manusi noi si vin fiert si...
Desigur, englezii nu-mi impartasesc entuziasmul hibernal. Sunt de-a dreptul infricosati de cei cinci centimetri de zapada de pe carosabil si, cand nu se ascund sub plapumi si printre cani de ceai, ataca inamicul cu pluguri si multa sare... reactie exagerata fata de ceea ce e doar o alta forma de ploaie. In concluzie, m-am simtit foarte curajoasa azi. Si est-europeana.

duminică, 14 noiembrie 2010

Autumn in Old York

A doua mea toamna in York este mai mult mai rece decat prima, dar mai senina. Practic cititul extrem: povesti muschetaresti in varianta feminina, in limba franceza, pe bancile insorite de langa Minster, printre pictori amatori, pasaroi curiosi si patratele de ciocolata cu chili. Daca nu mai am mult timp de petrecut in acest oras, macar sa ma rasfat un pic.

miercuri, 10 noiembrie 2010

10 noiembrie

The day the music died.

vineri, 29 octombrie 2010

Home is where your cat is






Pentru placerea ochiului si alinarea depresiei post-interviu, trei pisicute Maine Coon, dintre care una va fi in curand a mea!

joi, 21 octombrie 2010

Despre exploratori si turisti

The Cathedral doors opened and the young God-King stepped slowly out, supported to the right and left by two abbots. The people bowed in awe. According to strict ceremonial they should prostrate themselves but today there was no room. As he approached they bowed, as a field of corn bends before the wind. No one dared to look up. With measured steps the Dalai Lama began his solemn circuit of the Barkhor. From time to time he stopped before the figures of butter and gazed at them. He was followed by a brilliant retinue of all the high dignitaries and nobles. After them followed the officials in order of precedence. In the procession we recognised our friend Tsarong, who followed close behind the Dalai Lama. Like all the nobles, he carried in his hand a smouldering stick of incense.
The awed crowd kept silent. Only the music of the monks could be heard - the oboes, tubas and kettledrums. It was like a vision of another world, a strangely unreal happening. In the yellow light of the flickering lamps the great figures of moulded butter seemed to come to life. We fancied we saw strange flowers tossing their heads in the breeze and heard the rustling of the robes of gods. The faces of these portentous figures were distorted in a demonic grimace. Then the God raised his hand in blessing.
Now the Living Buddha was approaching. He passed quite close to our window. The women stiffened in a deep obeisance and hardly dared to breathe. The crowd was frozen. The crowd was frozen. Deeply moved we hid ourselves behind the women as if to protect ourselves from being drawn into the magic circle of this Power.
We kept saying to ourselves, It is only a child. A child, indeed, but the heart of the concentrated faith of thousands, the essence of their prayers, longings, hopes. Whether it is Lhasa or Rome - all are united by one wish: to find God and to serve Him. I closed my eyes and hearkened to the murmured prayers and the solemn music and sweet incense rising to the evening sky.

Din Seven Years in Tibet de Heinrich Harrer. Scrisa intr-un stil simplu si lipsit de orice pretentii, cartea este o insiruire a notitelor luate de austriac intr-o tabara de prizonieri de razboi din India, in corturile din par de iac ale nomazilor tibetani in care facea uneori popas pe drumul spre Lhasa si in casa gazdelor sale din sus-numitul oras. Harrer e suficient de modest incat sa nu mentioneze decat in treacat ca a mers sute de kilometri pe jos, de multe ori cu picioarele degerate si infometat, si ca a escaladat trecatorile inghetate din muntii Himalayei. De asemenea, expediaza cu naturalete detalii impresionante, de exemplu faptul ca intr-o singura noapte de mers prin jungla indiana si-a uzat si rupt talpile unor ghete noi; ca a fost cat pe-aci sa fie omorat, impreuna cu tovarasul sau, de banditii de pe platourile tibetane; ca supravietuia mancand carne cruda de oaie si dormea, in plina iarna, sub cerul liber si pe pamantul gol. Ajuns si acceptat in orasul interzis, penduleaza intre admiratia fata de caracterul copilaresc si religiozitatea sincera a tibetanilor - si micile intepaturi cu iz european la adresa unui popor care se impotrivea din rasputeri oricarei forme de progres. In punctul in care am ajuns eu cu lectura, inca nu-l cunoscuse personal pe baietelul Dalai Lama...
Ca nota de subsol, mi-am facut o lista cu locurile pe care mi-ar placea sa le vad, odata. Lista ramane deschisa si, din fericire, nu are limita de timp:
Japonia (in special Kyoto si Osaka)
Toscana
Valea Loirei si Provence
Vulcanii din Islanda
Lisabona
Alpi (oriunde... doar sa fie vara)
Praga
Pesterile glaciare din Slovacia
Sankt Petersburg
Loch-urile din Scotia
Maroc
Nepal

duminică, 17 octombrie 2010

Oniric III (despre capitalisti malefici, pamanturi virgine si tigani mustaciosi)

Eram acasa, pe Ion Mihalache; era seara si ma pregateam sa adorm, cand am auzit niste voci certandu-se sub geamul meu. Un barbat il ameninta pe altul, in grai foarte colorat, ca o sa-l taie, in timp ce un grup de femei se agita in jur, implorand si bocind. Apoi am auzit un sunet suplu, ca de material sfasiat de cutit, un ffșșș prelung. Am sarit din pat si am alergat jos, oprindu-ma in fața blocului, unde un barbat negricios ii croia victimei sale haina cu miscari ample de cutit, totusi fara sa-l raneasca. E tigan, mi-am spus; arata ca un Dadan Karambolo la inceput de cariera, putin ghinionist, dar cu talent promitator. M-a observat si mi-a ranjit cu malitiozitate, la care i-am strigat ca o sa chem politia, numai ca sa-mi dau seama, in aceeasi secunda, ca uitasem numarul. Chiar atunci, la trecerea de pietoni a oprit un vehicul foarte ciudat, ca un autobuz londonez supra-etajat incrucisat cu un camion militar kaki, iar micul grup din fata mea s-a urcat in el, razand si lasandu-ma intr-o stare de stupefactie.
Nu te enerva, asa fac in fiecare noapte, mi-a spus un adolescent si a intrat in farmacia de la parterul blocului. Un al doilea autobuz ciudat a oprit pe strada, asa ca am alergat spre el si m-am urcat la nivelul superior, sperand sa aiba acelasi traseu cu autobuzul mustaciosului. Spre surprinderea mea, soferul isi avea cabina tot sus, iar trecerea pe culoarul deja stramt era blocata de un targovet asezat pe un scaun cu spatar de pluș mov. Acesta discuta cu patima cu vecinii lui, un targovet cu aer amarat si un batran bonom, cu burta generoasa. Batranul mi-a facut semn sa ma asez langa el, asa ca m-am strecurat pe culoar si i-am facut pe plac. Mi-am dat seama ca cei trei il barfeau pe sofer. Targovetul de pe scaunul mov, indeobste, era foc si para; spunea ca niciodata n-o sa-l lase pe sofer sa obtina ceea ce vrea, ca o sa gaseasca el o cale de a-i pune bete-n roate. Batranul isi mangaia parul complet alb, radea printre dinti si-mi facea cu ochiul, intaratandu-si si mai mult tovarasul. Al treilea se multumea sa aprobe vorbele primului targovet.
Autobuzul s-a oprit in fata unei piete. Era zi acum. Am coborat din el si m-am invartit o vreme printre vanzatorii de zarzavaturi. Nimeni nu parea sa ma observe, in afara de un barbat inalt si uscativ, care se pironise la capatul unui rand de tarabe si ma urmarea cu mainile-n san. Ii vezi? mi-a spus; ticalosul ala vrea sa-i cumpere pe toti. Le-a cumparat deja toate pamanturile, dar nu-i ajung. Vorbea astamparat, dar ii ghiceai incordarea si m-am rugat sa nu plesneasca in prezenta mea. Ma simteam atrasa de el. Semana un pic cu Zobar, avea un aer sanatos, de stepa. M-a tras de mana, spunandu-mi ca vrea sa-mi arate cum au ajuns pasunile, si l-am urmat. In curand am ajuns pe o culme, de unde coborai pe un fel de pasuni alpine, iar mai in vale se vedeau paduri. Ceea ce trebuie sa fi aratat minunat cu ani in urma era acum impanzit de o retea de garduri de sarma. Tot pamantul era parcelat in bucati inexplicabile, iar singura cale de acces era o poteca, delimitata de garduri inalte, la randul ei. Mi se strangea inima la vederea smocurilor inalte de iarba, crescand ingradite, si ma intrebam cum ar putea fi de folos cuiva in acest fel. Am coborat poteca pana am intrat in padure; ma asteptasem ca aceasta sa fie scutita de tratament, dar era imprejmuita de sarma ghimpata si la fel de parcelata pe dinauntru. I-am spus insotitorului meu ca voi face ceva pentru a schimba situatia si acesta mi-a strans mana, zambindu-mi neincrezator.
M-am intors singura la tarabe, unde activitatea continuase nestingherita, si mi-am reluat plimbarea printre ele, caindu-ma de promisiunea facuta la repezeala. Adevarul era ca nu aveam nici o idee pentru a recupera pamanturile. Am observat ca iar ma urmarea cineva: de data asta, era tiganul din fata blocului, asezat pe-o piatra la marginea pietei, cu acelasi zambet rautacios. M-am indreptat spre el in mers leganat si mi-a spus ca tot ce vad cu ochii va fi al lui in curand. Ii mai trebuia doar o femeie, a adaugat si-a sarit pe mine, mai-mai sa-mi rupa camasa. Pana sa pot scapa din imbratisarea lui, a reusit sa-mi desfaca fota; nu-mi dadusem seama ca port asa ceva si nu stiam cum s-o inchei la loc, pana n-am gasit o capsa intr-un colt de material. Individul parea din cale-afara de amuzat si m-a tras cu forta spre culme, laudandu-se cu pamanturile lui. I-am ascuns ca le vazusem deja si l-am urmat, smucind, pe aceeasi poteca de mai devreme. Imi venea sa tip nu te mai umfla in pene, stiu cum sa fac ca sa pierzi totul, dar m-am abtinut. De data asta, n-am intrat printre copaci; m-a dus pe-un drum ocolit, pana la o sosea asfaltata. Apunea soarele si, la marginea padurii, o femeie cu batic statea aplecata asupra unei galeti, adunand radacini. Cand s-a indreptat de spate, ne-a vazut si a alergat spre noi, sarindu-i tiganului in brate si alintandu-l. Nu mi-a venit sa cred: arata exact ca mine. Am inlemnit. Tiganul, in schimb, radea in hohote si nu parea deloc deranjat de mangaierile ei.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Cold again

Acum cateva nopti mi se facuse pofta de o tigara. Era trecut de doua, nu puteam dormi si, asezata pe marginea patului, simteam ca-mi lipseste ceva din mana. Toata ziua gustasem fumul inecacios, de la noul coleg de casa, aparent un fumator inrait. Daca m-as apuca vreodata de fumat, as face-o stand pe marginea unui pat, intr-o noapte de insomnie sau dupa sex, ca sa completez un moment de tacere. Cred ca mi-ar veni foarte natural, si calm.
In other news, daemonul s-a intors din exil si-mi toarce la ureche, desi numele scris in cuneiforme sub genunchiul drept nu s-a sters inca. Probabil a venit sa ma asculte din ce am invatat. Totul o sa devina mult mai interesant acum...

marți, 21 septembrie 2010

Mode d'emploi pour le présent

La mémoire, tout ca, on a pas besoin. J'aime mieux le présent. C'est plus... c'est plus excitant, le présent. J'aime bien la musique. Et des choses qui s'abîment, j'aime bien les fleurs, j'aime... L'amour... L'amour, oui, il faut le vivre, évidemment. Il faut vivre dans le présent, aussi, parce qui s'il y a pas le présent, c'est pas vivant, ca meurt. Ce qu'il est le plus important pour moi, c'est comprendre ce qu'il m'arrive. Bien, pour comprendre ce qu'il m'arrive, j'essaie de voir a quoi ca ressemble, tout que j'ai déjà connu, ou que j'ai vu chez les autres. C'est difficile, c'est difficile dans le présent. C'est pour ca que j'aime le présent, parce que pendant le présent j'ai pas le temps de réfléchir, je peux pas penser. Pardon? Non, je peux pas comprendre. Je peux pas comprendre le présent, c'est plus fort que moi. Bien sur, ce que j'aime, ce qui m'intéresse, c'est cette... c'est cette chose qui m'échappe, que j'arrive pas à contrôler dans le présent. C'est pour ca que j'aime ca. J'ai envie de le contrôler parce que je pense, parce que je peux pas m'empêcher de penser, parce que je suis pas un animal. Les fois, je regrette... eh bien, les animaux, ils sont naturels, ils ont les gestes natu... c'est toujours beau, les animaux. Mais, voila, nous il faut qu'on comprenne. Eeeh, est-ce que je suis heureuse? Non, je suis pas heureuse, parce que, parce que... justement parce que j'ai pas de vie présente. Parce que je suis a jour avec moi-même, mais je suis surprise par rien de ce qu'il m'arrive. Si, si, il y a beaucoup de choses que j'ai fait dont j'ai honte. Justement parce que, quand elles arrivaient, j'ai pas su... j'ai pas su... me préparer, j'ai pas su... Non, j'ai eu honte après. J'ai eu honte après parce que je n'ai pas su connaitre que c'était pas bien. Mais pendant, non. Pendant le présent, non. C'est pour ca que j'aime le présent. Parce que pendant le présent, je ne peux pas, ca m'échappe... je sais pas ce qu'il arrive. Ca empêche de devenir fou, le présent.
(Une femme mariée: Suite de fragments d'un film tourné en 1964, Jean-Luc Godard)

Dear amnaesia,

Please come visit me every now and then. By all means, do.

Yours sincerely.

vineri, 17 septembrie 2010

Ada Milea

Tataaaa, tata, facultatea-i gata,
Unde sa mai mearga fata?
Si ma opresc aici, deocamdata. Cu versurile si cu studiile superioare. Dizertatia a fost predata la termenul stabilit, dupa cum scrie si pe chitanta de la secretariat. Ghicesc ca urmeaza cateva saptamani ciudate, in care o sa fiu ca fata din basmul (cules) de Ispirescu - o sa merg spre imparatie nici calare, nici pe jos; nici imbracata, nici dezbracata; nici pe drum, nici pe langa drum. Intr-o stare care poate fi definita cel mai bine prin negatii. Totusi, nu ma apasa nimic; dezorientarea, frica si nemultumirea o sa apara mai tarziu. Acum am calmul si senzatia de gol pe care ti le lasa un lucru dus la capat.

vineri, 3 septembrie 2010

August, pe scurt

Masterandul care-si scrie dizertatia este o faptura de compatimit. Simtindu-se chemat a strivi corola de minuni a lumii, si-a petrecut, totusi, cea mai buna parte din vara intr-o lenevie dezgustatoare, pe care n-o poate justifica nici cel mai pur balcanism. Lucrarea-i de capatai a fost, astfel, amanata pana in momentul in care finalizarea ei a impus masuri draconice. Recluziune. Masterandul s-a legat frate cu Daniil sihastrul si o seama de alti schimnici, asa incat nu mai iese din casa decat de trei ori pe saptamana: o data ca sa-si umple camara, o data pentru un minimum de socializare si o data ca sa alerge prin paduri, sa-si aeriseasca creierii; laptopul i-a devenit cel mai bun prieten. Abstractizare prin exces de matematica. Masterandul nu cauta cuvantul care sa exprime adevarul, pentru ca stie ca adevarul lui se afla in numere; asadar, cauta acea combinatie de cifre arabe si litere grecesti care sa-i explice totul, sa-i potriveasca modelele pe date si datele pe realitate, sa-i explice trecutul pana la a saptea zecimala si sa-i prevada fara gres viitorul; calculeaza zile intregi, pentru ca in momentul in care se confrunta cu rezultatele, sa-si dea seama ca a neglijat un detaliu semnificativ de la inceputul veacurilor, si ca trebuie sa refaca tot... Introspectie crunta. Masterandul se simte cu un pas inaintea omenirii intregi, pentru ca cerceteaza ceva absolut nou, sau macar omis din munca altora, dar in acelasi timp se afla la ore bune de mers in urma ei, nefiind pe deplin convins de valoarea demersului sau; isi pune intrebari legate de cresterea viermilor de matase si a elefantilor pitici; este mic, umil, confuz si neincrezator; dezorientat si vesnic somnoros, pentru ca traieste, simultan, pe mai multe fusuri orare; exprimarea lui abunda in gerunzii si verbe precum indica, sugereaza si denota, ceea ce, dupa cum stim, arata saracie deopotriva in limbaj si in gandire, si iata-l, dintr-o data, complexat! Necuratie trupeasca, sufleteasca si a spatiului locativ. Sa spunem doar ca masterandul a ajuns sa se pieptene o data la cateva zile si ca vasele nespalate i se aduna pe birou, pentru ca nu le evacueaza decat saptamanal. Dieta profund improprie. Consumul excesiv de biscuiti ii dauneaza grav sanatatii, iar statul prelungit pe scaun ii cauzeaza dureri lombare. S-a obisnuit ca in fiecare seara sa bea cacao cu lapte, careia la inceput ii adauga esenta de vanilie, mai apoi a trecut la scortisoara, ca sa se opreasca la esenta de rom; involutie evidenta!
In fine, dupa aproape o luna de munca silnica, atunci cand intrevede sfarsitul lucrarii, in loc sa se avante in lupta cu elan reinnoit, isi baga picioarele si o ia spre dealuri...

duminică, 1 august 2010

Drog de luna-n secera

Euforia plajei din Eforie, unde, mult dupa miezul noptii, el inota cautand scaparici fosforescenti, in vreme ce eu, ametita de cel mai dulce vin baut vreodata, ma plimbam prin apa putin adanca, cu ochii atintiti la luna si suflecandu-mi incet poalele rochiei lungi, asteptandu-l sa iasa din mare... si sa ma imbratiseze, macar.

miercuri, 7 iulie 2010

Mitologie moderna, stravezie

Au trecut doua anotimpuri de cand Ulise a plecat de acasa.
In fiecare seara, cand apune soarele, Penelopa se inchide in odaile ei si incepe sa se destrame. Isi desface fașele in care-i sunt invelite bratele si pantecele acoperite de rani - caci Ulise a crestat-o, inainte sa plece, cu o lama zimtata. Ziua, babele din cetate ii spala pielea cu decocturi, o ung cu alifii si o leaga in panza cea mai fina; noaptea, ea insasi isi rupe crusta, isi musca ranile ca o catea innebunita si isi freaca sare in carnea vie.
Ca sa nu uite ca Ulise e plecat pe mare, printre sirene, dar nu se leaga de catarg si nu isi astupa urechile cu ceara. A pornit spre Troia, dar in veacul acesta, nimeni nu stie unde se afla Troia sau daca femeia rapita si inchisa acolo este, intr-adevar, frumoasa. Corabia lui Ulise s-ar putea scufunda sau, mai rau, rataci.
Penelopa le-a spus petitorilor: asteptati sa mi se vindece ranile, atunci imi voi alege un alt barbat.
In răstimp, se imbata cu vorbele dulci pe care i le-ar spune celui plecat.

duminică, 27 iunie 2010

Excursii

Durham. Un orasel superb, la o ora de mers cu trenul la nord de York. Are tot ce-i trebuie unei asezari englezesti respectabile: un castel si o catedrala vechi de aproape o mie de ani, regata anuala pe raul Wear, bunicute octogenare si multa verdeata. Mai multe informatii se gasesc aici. Imi face o placere biografica mai mare sa consemnez motivul pentru care, pret de aproape o ora, mi-a parut rau ca nu am ales universitatea din Durham in locul celei din York - anume ca studentii invata si locuiesc in castel! As fi putut locui, pentru un an, intr-o minunatie de castel medieval, perfect intretinut si rasfatat pana in zilele noastre! M-as fi putut plimba prin galerii impodobite cu tobe, tapiterii, cufere japoneze si colectiile de arme ale episcopilor care au trait, cu secole in urma, in castel; si sunt sigura ca podelele ar fi scartait in mod fantasmagoric dupa asfintit! As fi putut cina, de doua ori pe saptamana, in rochie de seara, impreuna cu rectorul, decanul si profesorii mai importanti, intr-o sala de mese imbracata in panouri de stejar, cu panoplii impunatoare si portretele alumnilor de seama la mare cinste! In fine, mi-as fi putut baga nasul intr-o bucatarie cu bolti grele de piatra, in care s-a tot gatit, fara incetare, de pe vremea lui William Tell! The lap of luxury - mai aproape de-atat de fascinanta aristocratie englezeasca, cu ifosele si adoratia ei fata de traditie, nu cred ca voi fi niciodata. Dupa cum spuneam... pret de aproape o ora, cat a durat turul castelului, am inghitit in sec, apoi mi-a trecut. Nici macar nu am o rochie de seara prezentabila.
********
Londra. Baby! In sfarsit, am reusit sa vad si altceva decat metroul si trenurile spre aeroport. Am avut cateva ore de plimbare sontac-sontac pe malurile Tamisei (due to improper footwear), de la Tower Bridge pana la Big Ben, ca un turist asiatic constiincios. Spre marea mea deznadejde, nu mi-a placut. Cer innourat, Tamisa se prezenta baltoasa si murdara, cu o sumedenie de macarale lucrand de zor la cladirile din apropiere, ca niste picioare fracturate de lacusta. Gri. Poduri peste poduri, pentru masini, trenuri si pietoni, nici unul nu se potrivea cu cel de dinainte. Lucru valabil si pentru zgarie-norii din City, care mai mult mi-au zgariat ochii cu amestecul lor de stiluri industriale. O atmosfera ca de dupa razboi, nesiguranta care te face sa te uiti dupa umar. Coloane de gunoaie purtate de vant langa London Eye. Turisti... cu aer de refugiati dezorientati. Mare pacaleala! Si totusi, m-as duce sa lucrez la Londra... ar fi atat de convenabil! Se pare ca am devenit foarte pragmatica...
Mint, mi-a placut cate ceva. Pe gazonul de langa Westminster Abbey erau intinse corturi de protestatari la adresa capitalismului disfunctional, a razboiului din Afganistan si a inchisorilor din Sri Lanka. Superba alaturare! Mai incolo, un tip canta la un instrument muzical nou, inventat dupa anul 2000, al carui nume l-am uitat, dar care arata ca doua capace puse unul peste altul. Si suna bine. Aa, desigur, si sushi-bar-ul la care am luat pranzul... se putea?
********
Gata cu plimbarile! De maine - azi - ma apuc de dizertatie...

vineri, 25 iunie 2010

De l'autre bout du monde

J'essaie de retrouver mon français. Et d'oublier l'avenir proche, le futur proche et tout le temps.

Sur la route qui file loin
Derrière elle son jardin
La route est longue jusqu'à la mer
Arrivera-t-elle avant l'hiver
Et elle a peur sur le chemin
Et sur la route qui file loin
T'oublier oui elle a peur sur le chemin
Et sur la route qui file loin
Sous les ronces sous les bruyères
Et sous la mousse et sous la pierre
Sous les algues et sous la mer
Poser les cendres de l'être cher
Et elle a peur sur le chemin
Et sur la route qui file loin
T'oublier oui elle a peur sur le chemin
Et sur la route qui file loin

miercuri, 16 iunie 2010

Inchipuirile satului si fapturile sale nepamantene

Aseara am citit, cu Luminița, din Ingeri, zmei si joimarite (culegere de mitologie populara pe intelesul copiilor). Cine cuteaz-a râde va fi chinuit de fapturi de poveste... asa ca ciuliți urechile, luati aminte si nu lasati vasele nespalate!
Se spune ca Marțolea are de obicei infatisare de țap, cap ca de om, cu coarne, si copite in loc de talpi. Dar se poate preface in noua chipuri diferite in aceeasi noapte. Infatisarile preferate sunt cea de fecior fermecator sau cea de baba in haine albe. Cand nu bantuie satele, locuieste in tinuturi muntoase greu de strabatut si pietroase. Ca toate fiintele necurate, are putere numai noaptea, pana la rasaritul soarelui. Se crede ca Marțolea, atunci cand apare ca fecior, este o fiinta iubareata. Dezmiarda pacatoasele, le saruta si le gadila pana le omoara, ba, uneori, nici moarte nu le da pace. Scapa de sub puterea lui fetele care reusesc sa se marite, dar acestea putine sunt. Fetele chinuite de Marțolea se pare ca se fac strigoi; de aceea, trebuie ingropate cu fața in jos.
Joimărița este si mai rea. Ea este slujnica Joii Mari din Saptamana Mare. In ziua ei umbla prin sate, sa vada daca femeile au terminat de tors canepa si de tesut panza. Imbracata in negru, ingrozitor de urâtă, cu fața afumata si dintii ciobiti, intra prin case si le pedepseste pe femeile lenese, care nu au terminat de tors canepa, de spalat hainele, de curatat casa inaintea sfintei sarbatori a Pastilor. Inalta cat un arbore si groasa ca o bute, cu o gura cat o groapa si dintii precum lopetile, si inca iute de picior, Joimărița se ajuta de o galeata cu jar, cu care umbla din casa in casa, intreband:
Câlții, câlții,
Tors-ai câlții?
Câlții dacă n-ai torcat,
Mâinile ți le-am tocat!
Si canepa netoarsa ii raspunde din toate cotloanele, dand-o de gol pe gospodina lenesa. Atunci Joimărița arde mainile celor lenese cu jar, le pune cu ochii pe carbuni aprinsi, le arde caltii, le zdrobeste unghiile. La fel se intampla cu barbatii care nu au strans gunoiul din curte sau nu au terminat de reparat gardurile.

De necrezut, Marțolea traieste si in zilele noastre, si (se) arata cam asa...

De unde-o fi invatat sa cante? Aflam tot din carte:
Oamenii din vechime stiau chiar cum sa obtina un fluier fermecat, care sa cante maiestrit, cu ajutorul milostivelor. Cel care-si dorea un astfel de instrument astupa gaurile unui fluier obisnuit cu ceara rosie, il umplea cu lapte de capra si, dezbracat, se ducea sa-l ingroape la o raspantie. Nu il ingropa oricum, ci cu mainile legate la spate. Dupa trei saptamani, il dezgropa tot cu mainile la spate si tot dezbracat, apoi canta intruna pana acasa, avand mare grija sa nu priveasca indarat, ca sa nu-l poceasca ielele. Si se spune ca fluierul canta, chiar daca mai inainte stapanul nu stiuse sa-l foloseasca.

Pe Joimărița inca n-am gasit-o pe youtube. Ah, iar Luminița zice ca pe Michael Jackson l-ar fi luat, de fapt, ielele.

luni, 7 iunie 2010

Thanksgiving

Doamne, multumesc pentru vestile bune.
Si pentru fratele mai mare, care te scoate la plimbare sa consumi adrenaline rush-ul cauzat de vestile bune si te lasa sa te dai in leagan inversunat, o ora intreaga, pana ti se face rau de la stomac si se intuneca de tot; iti povesteste teoriile lui legate de extraterestri si justitie universala, aiurite si fara nici o legatura cu buncarele subterane unde guvernul american experimenteaza pe saturnieni; ca apoi sa-ti povesteasca despre fetele texane de care i-a placut in adolescenta; fratele caruia trebuie sa-i explici ca leaganele se pot da peste cap si ca pisicile fugite de-acasa numai rar se mai intorc; dar mai presus de toate, ii povestesti amintiri pe care nu le poate intelege, carti care nu vor fi publicate niciodata, proiectiile tale asupra fetilor frumosi lipsiti de poezie si dureri care inca nu s-au intamplat... cu atata sinceritate, de parca nu i-ai vorbi unui om, ci pustietatii. Poate ca a meritat sa plec atat de departe si sa fiu atat de singura ca sa gasesc un frate ca tine, Owen. A! si multumesc ca ai pus coji de oua pisate in jurul petuniilor mele, ca sa nu le mai manance melcii frunzele.

sâmbătă, 29 mai 2010

Behavioural finance in the 60s

Leisure reading in between exams.
We are all at a wonderful party, and by the rules of the game we know that at some point in time the Black Horsemen will burst through the great terrace doors to cut down the revelers; those who leave early may be saved, but the music and wines are so seductive that we do not want to leave, but we ask, what time is it? what time is it? Only none of the clocks have any hands.
[...] Which brings us back to what The Money Game is about - image and reality and identity and anxiety and money, in that order. If you don't know who you are, this is an expensive place to find out, the book says. (!) That had to do with people who want to lose, people who want to play out life scripts in the marketplace, old tapes in their heads.
From the preface to The Money Game by Adam Smith (only a pseudonym), 1967.

Later edit. Another delightful little passage:
But if you have your money managed for you, then you are not really interested, or at least the Game element - with that propensity to be paid for - does not attract you. I have known a lot of investors who came to the market to make money, and they told themselves that what they wanted was the money: security, a trip around the world, a new sloop, a country estate, an art collection, a Caribbean house for cold winters. And they succeeded. So they sat on the dock of the Caribbean home, chatting with their art dealers and gazing fondly at the new sloop, and after a while it was a bit flat. Something was missing. If you are a successful Game player, it can be a fascinating, consuming, totally absorbing experience, in fact it has to be. If it is not totally absorbing, you are not likely to be among the most successful, because you are competing with those who do find it absorbing. (!)

duminică, 23 mai 2010

Ars poetica

De cateva zile, e neobisnuit de cald, de parc-ar fi venit vara in York. Liliacul vecinilor e inflorit de cateva saptamani si nici gand sa se scuture; la fel si castanii. Avem si un soi cu flori roz, o sa-i spun Castanea sativa de Bull Lane (straduta spre care da lucarna mea). E atata liniste si verdeata, incat ma simt ca si cum as locui la marginea padurii. In plus, iata ce muzica ascult in fiecare seara:

Solistului ii place sa cante de pe horn! Dar e atat de sperios, incat deocamdata n-am reusit sa-i fac nici o poza.

E ca si cum zilele astea superbe ar fi fost anume trimise ca sa ma impace cu amintirea iernii petrecute aici. N-ar trebui sa cartesc, totusi... nu sunt pe deplin multumita. Yorkul verde si cald e prea frumos, intr-un mod prea explicit. Traind atata timp in Romania, m-am obisnuit sa descopar margaritare in noroi, sa ma extaziez in fata florilor de mucegai. Nu mi-e dor de blocurile gri, dar imi placea sa scotocesc dupa frumusetea neasteptata, ascunsa bine in cotloanele lor vechi, prafuite si impaienjenite. Frumuseti nepieptanate, neintentionate, detalii care nu-si stiau propriul farmec, tocmai prin asta puternice. Parca m-ar fi infierat Arghezi. Splendorile englezesti, etalate in mod firesc si ecologic, la indemana oricui, nu ma emotioneaza decat la suprafata. Proportiile tabloului sunt deja cele ideale, deci nu le pot imbunatati cu nimic si vor ramane in aceeasi perfectiune rece si dupa trecerea mea. Tanjesc dupa un peisaj pe care sa-l pot atinge, in vreun fel. Un efort estetic. Din cauza asta, sunt nelinistita aici si stiu ca ma voi intoarce acasa. E un pic absurd, e de baaa, baga-ti mintile in cap, dar e o explicatie.

duminică, 16 mai 2010

Update

For years now, I've been living in the wrong sonnet.
91.147.141?
Dupa sesiune, mi-ar placea sa merg la Stratford-upon-Avon.

miercuri, 28 aprilie 2010

Mai multe despre gradinarit

Dupa narcise, a venit vremea petuniilor. Poate cu ocazia asta o sa invat, o data pentru totdeauna, care este diferenta dintre petunii si begonii.
Ma uit la pamantul din gradina si ma simt ca Ion...

SURFINIA (Var. Keikerul)
Maintenance: Prior to planting water the plants well and lightly pinch any side shoots to encourage bushy growth. Surfinia are
heavy drinkers (ce flori betive!) and feeders (oare ce-or manca?). The use of a slow release fertiliser is recommended and in addition feed regularly with summer plant food (auzi, dieta de sezon!) throughout the summer. Remove dead flowers for continuous flowering until first frosts.

marți, 20 aprilie 2010

Cand vulcanii iti dau timp

...prima zi se petrece despicand gheme in patru. Si nu cu sabia.
Am inceput sa arat ca mama, cand era de varsta mea. Iar cand nu sunt acasa, ma si port ca ea.
Locul meu, locul meu. Il stiu; mi-am confirmat asta; ma autoconving ca trebuie amanat.
Dorm cu dusmanul (in engleza). Tot albul este patat... (in italiana)
Forfota, fojgaiala continua din stomacul meu, intr-unele dimineti. De ce gelozia este semn de feminitate? Vreau sa cred. Vreau impulsuri bune. Vreau sa iert, orice-ar fi de iertat, pana mi s-ar consuma toata iertarea. Ma simt ca intr-un roman de Dostoievski. Deschide-mi usa, crestine...
Si daca tot sunt aici: copilaria. Cand o s-o pierd, bunatatea mea se va duce cu ea.
Daca se va intoarce vreodata, pe Tori il voi reboteza: Sașa.
E neverosimil cat din fericirea mea a ajuns sa depinda de obtinerea unui job. Creierul imi palpiteaza ca o virgina careia-i intarzie iubitul. Si-apoi? in timpul... dupa...?
Simtul tactil este complet lipsit de memorie. Buricele degetelor o sa uite toate atingerile si capetele stranse la piept.
Generatiile astea! cateodata empatizez cu toate truismele. Le simt si ma rusinez.
Ciutele se transforma in oi. Iar furtunile din pahare cu apa, in picaturi chinezesti. Indur, indur. Sari-mi-ar tandara!
Oare mai apuc sa pun arpagic in peticul de gradina din spate? Caci Owen isi construieste bike shed.

vineri, 16 aprilie 2010

Still, people love me

Or is it that people still love me?
O sa incerc sa le tin minte pe amandoua. Zilele de dupa Pasti au fost luminate si minunate. Am vorbit, am ras, am mangaiat, m-am deschis, am urlat catre morile de vant... intrupate, am luat ceea ce mi s-a dat si am dat cat s-a lasat primit. Raman lucruri nerezolvate si caldura neoferita, dar le voi pune bine, pentru urmatoarele intalniri, oricand ar fi. O, multumire smerita!
In ultimele zile nu vreau sa dorm deloc.

duminică, 11 aprilie 2010

Pierdut

Tori a plecat in calatorie azi-noapte, candva intre orele 1 si 4. A luat-o spre balconul unor vecini care au o preafrumoasa pisicuta, iar undeva pe drum a cazut de la etaj si, speriat, a fugit pe strazi. Cel mai probabil, este inca in zona Ion Mihalache - Maresal Averescu. Daca-l vedeti, va rog mult sa-mi dati de stire! Scrieti-mi la georgiana7487@yahoo.com

luni, 22 martie 2010

Sa ne pastram parasuta

Valiza mi-e gata. Si ma vad acasa, stand la birou, gandindu-ma la clipa aceasta, in care nimic nu este consumat, la clipa de atunci, in care timpul mi se va fi consumat pe jumatate sau in oricare alta proportie, si la o clipa si mai indepartata, cand voi fi din nou la biroul de aici si totul se va fi consumat. Asa ma legan de fiecare data, intre anticipare si melancolie. Stiu ca va trece repede. Anii care vor veni, cel mai probabil, vor fi oscilari intre doua birouri. De vreme ce exista, drumurile trebuie sa se umple de calatori.
Dar s-o lasam aici pe Georgiana nordica, care rumega de trei luni aceleasi ganduri cu atata constiinciozitate bovina incat le stie pe dinafara si in ordine inversa, fiinta care se deda extremelor cu o placere de-a dreptul masochista, agorafoba, sihastra, cantareata de strada, mistica, exotica, intunecata si japoneza; sa ne intoarcem la versiunea ei sudica, deschisa, vesela si iubitoare de oameni. Fie chiar si pentru putin timp, dar din toata inima.
Je volerai au sud
Me rechauffer la face
Mon amour avec toi
Je reve et je me fasse [?]
Doamne, sa nu fie nori in sud.

joi, 18 martie 2010

Poezia fratilor Vacaresti

Lumea a fost creata in sase zile, iar narcisa mea a inflorit in noua.
Un
Trois
Cinq
Sept
Neuf Zeita fertilitatii era, de fapt, o oala de pamant.

marți, 23 februarie 2010

Sa radem cu Marquez

Cu gura pana la urechi... Din Dragostea in vremea holerei.

Unchiul Leon al XII-lea s-a ocupat de toate detaliile operatiei de parca ar fi fost vorba de proprii lui dinti. Motivul interesului deosebit pentru protezele dentare, manifestat inca din primele sale calatorii pe fluviul La Magdalena, era pasiunea obsesiva pentru bel canto. Intr-o noapte cu luna plina, pe cand se aflau in dreptul portului Gamarra, a facut pariu cu un topograf neamt ca o sa trezeasca din somn vietuitoarele padurii cantand o romanta napolitana pe puntea capitanului. Putin a lipsit ca sa castige. Prin bezna ce invaluia fluviul, se simteau bataile de aripa ale starcilor in mlastini, nelinistea caimanilor care bateau apa cu coada, spaima pestilor care incercau sa sara pe tarm, dar la nota culminanta, cand cei adunati pe punte s-au temut pentru viata cantaretului, convinsi ca o sa-i plesneasca arterele de atata incordare, proteza i-a scapat din gura o data cu rasuflarea finala si s-a cufundat in apa.

Bâlbâdâc! :))

vineri, 19 februarie 2010

Goodricke

Fericiti cei care se ratacesc, caci ei vor vedea primii ghiocei.

joi, 11 februarie 2010

Casnice

Nemesis-ul gospodinei Georgiana este una dintre esarfele indiene de la Amsterdam. Ori de cate ori a spalat-o, apele ei verzi-albastrui si-au descoperit veleitati de Monet si s-au imprimat pe celalalte - nevinovate - rufe. Prima data, pe un prosop alb; fecioria lui trebuie sa fi fost prea de tot, langa esarfa! A doua oara, pe un asternut cu flori roz, care au devenit oliv; o nuanta placuta ochiului, intr-adevar. A treia oara, pe tricouri, sosete si cam tot ce-a putut corupe...
Gospodina noastra este gata sa faca mea culpa, pentru ca stie, instinctiv si la nivel de cromozom X, ca esarfele n-ar trebui spalate la masina - dar nici macar la 30 de grade si program scurt?? Se pare ca nu va fi niciodata o nevasta buna... :)
Parafrazandu-l pe inteleptul domn Orwell, toate rufele sunt colorate, dar unele sunt mai colorate decat altele...

marți, 2 februarie 2010

Filmska muzika

Mama, ce dor imi e de suprarealismul de acasa! De nepotrivitul intalnit la tot pasul, de piesele care nu se imbina perfect, de portitele absurde prin care sa te strecori, de neprevazutul stupid, de rasul tinandu-te de burta! De carpato-danubiano-pontico-sudico-balcanico-aiuricooo... Aici totul e prea normal, prea planificat, prea politicos, prea merge ca pe roate... nu am de ce sa rad si mor cate putin, zi de zi, poezia si nebunia din mine. Vreau un pic de haos, desi mi-e lene sa mi-l creez de fiecare data...
In seara asta, totusi, mi-am dat silinta. Mi-am amestecat singura senzatiile. Biscuiti dupa portocale. Film. Dansat prin camera goala pe Kalasnjikov, in maieu si cu o bucata de pasta de modelat in mana. Imprimat opt degete incrancenate in cochilia ei. Manjit tastatura cu lutul de pe maini. Dansat din nou, eu, nedansatoarea. In ordinea asta.
Orchestra (this one's for you, Ana):
When your hand was down to my dick
it felt quite amazing
and now that that is all over
all we've got is the silence
In the deathcar
we're alive

miercuri, 13 ianuarie 2010

Oniric II (cosmar englezesc)

[...] Judecand dupa zidurile inalte de piatra si gazonul tuns la perfectie, eram in curtea interioara a unei abatii. Eu si o droaie de fete, ca dintr-un pension de domnisoare, tipand si razand. Cautam un loc unde sa ne schimbam din hainele de munte intr-o tinuta mai putin... frapanta. Nu gaseam nimic: cei cativa arbori risipiti prin curtea abatiei erau golasi, neoferind nici un pic de intimitate. Deodata, prietena mea mi-a spus ca unele dintre fete au inceput sa se schimbe in culoarul stramt dintre doua ziduri, asa ca am luat-o intr-acolo. Cand sa incep sa ma dezbrac, am vazut cu mare claritate, aproape de noi, capul chel al unei stafii cu pielea albastra-gri, mai mult translucida, si trasaturile supte. Am tipat si-am luat-o la fuga, iar stolul de fete s-a zburatacit in toate partile.
M-am pomenit in interiorul neasteptat de modern al abatiei. Avea mai degraba aerul auster al unei scoli primare, cu peretii vopsiti in acel galben-mustar care nu exprima nimic. Inca mai voiam sa ma schimb, asa ca m-am indreptat spre baie, unde era plin de fete. Altele, necunoscute, dar la fel de agitate. Cand sa intru intr-un cubicul, totul a-nceput sa se zgaltaie, ca de cutremur. Dar nu era cutremur, pentru ca obiectele din baie nu se miscau: mai degraba tremuram noi, oamenii, ca la rascrucea unor vanturi ostile si puternice. Aerul era plin de ceva rau, si acel ceva ma sufoca fara sa ma stranga de gat, parca din plamani, ma storcea. Cand s-a terminat, am stiut ca fusese o stafie, poate alta decat cea vazuta mai devreme. Am observat ca afara se intunecase si ca toate fetele aveau semne albastre, ca niste filigrane de cerneala, pe chip sau pe gat.
Trebuia sa plec de-acolo, sa scap, asa ca am luat-o aiurea prin abatie, cautand sali mari, luminate. Locul era intr-adevar organizat ca o scoala, vopsit peste tot in aceleasi nuante galbui, untoase, dar nu gaseam deloc ceea ce cautam. Ma taram prin culoare lungi si inguste, iar incaperile nu aveau geamuri; lumina era artificiala si slaba. Mai rau, nici tipenie de om, si mai tare decat orice ma temeam ca stafia ma va lovi din nou, si ca voi muri singura. A mai aparut de cateva ori; nu mi s-a mai aratat, dar am simtit-o, infiorator de rautacioasa, strangandu-ma ca un plaman care expira, ca o gaura neagra. Vid. Spuneam Tatal nostru de fiecare data cand simteam ca nu mai pot, ca pe o incantatie, aproape din superstitie si aproape pagan, iar prezenta aceea nesuferita disparea. In cele din urma, am nimerit intr-o bucatarie-sala-de-mese, unde manca o familie de grasani, si am trecut in camaruta alaturata, unde-l exilasera pe baiatul cel mic. Acest praslea era blond si pricajit; bolnavicios; mi-a fost suficienta o privire ca sa-mi dau seama ca stia de stafie. M-am asezat la masuta lui, pe un taburet - exact ca masa din bucataria bunicilor mei paterni, inainte de a se muta la Obor - si-am inceput sa vorbim. Am uitat despre ce. Tocmai cand incepuse sa mi se risipeasca frica, stafia a aparut din nou, dar parea ca ma chinuie numai pe mine, ca trage numai puterea mea. Aerul reverbera si in jurul baiatului, dar el statea drept, nemiscat, oarecum extatic, cu expresia unei sperietoare de ciori fericite. Ticalosul nu facea nimic ca sa ma ajute. Cand stafia a plecat, cazusem in genunchi si nu mai aveam vlaga ca sa ma ridic.
********
Cumva, el a venit si m-a scos de-acolo, iar acum eram pe o strada cu piatra cubica din Edinburgh, sub un cer innourat de noiembrie. Inca ma temeam de stafie, asa ca el mi-a propus sa intram in cel mai apropiat magazin. Era un magazin superb, vechi, cu aer victorian si geamuri inalte. Se vindeau rochii, dar asa cum ar fi vandut Coco Chanel rochii, de pe busturi de croitorie, cateva rochii in tot magazinul, dar de mare finete. Se vedea ca materialele sunt de cea mai buna calitate, iar dantela era foarte delicata. Vanzatoarea avea un aer bun si barbatos, ca o adevarata scotiana, si ma simteam in deplina siguranta in preajma ei. I-am spus despre stafie si abia si-a stapanit rasul. Fara malitiozitate, totusi. A inceput sa turuie cu el despre te-miri-ce, in timp ce eu cercetam rochiile din vitrina. Una imi placea in mod deosebit: era de un albastru cald, croita pe talie, bineinteles, cu dantela. Era si foarte scumpa, dar ma gandeam ca l-as putea convinge sa mi-o cumpere, drept completare la cadoul de Craciun. N-am mai apucat, pentru ca, ridicand privirea, l-am vazut, ingenuncheat in vitrina, intr-un kilt albastru cu verde. Priceless...
********
Mai tarziu, tot in Edinburgh, el m-a lasat in culisele unui spectacol. Era o imbulzeala de nedescris si ma straduiam sa strabat un curent de balerine, acrobati, clovni si dresori, cu animalele lor cu tot. Eu insami purtam un costum cu fustita infoiata, ca de contorsionista. Am ajuns la un divan imens, pe care se statea de-a latul, si am intalnit un tanar pe care-l cunosteam. M-am asezat langa el si mi-a spus sa nu ma mai foiesc, pentru ca va incepe in curand. Intr-adevar, o cortina grea, de catifea, s-a tras in laturi si in fata noastra a inceput sa defileze un sir lung de cimpoieri de toate varstele, mustaciosi, plesnind de sanatate. Imi venea sa le strig haggis! dar n-am facut-o. Tanarul de care stateam lipita era cald ca o soba si ma molesisem. Dupa vajnicii mei cimpoieri, au urmat artistii de circ, care se perindau la gramada, interminabili si galagiosi ca un cuib de vrabii, fiecare sustinandu-si din fuga numarul si incercand sa ne atraga atentia. Totusi, eu nu-i mai urmaream, pentru ca ma preocupa mai mult imediata apropiere: ajunsesem sa stau, cu jumatatea dreapta de corp, peste cunoscutul meu, si prin pantalonii verzi am observat ca se excitase. Imi soptea ceva la ureche despre piciorul meu gol, atentionandu-ma sa nu ma mai misc atat - desi nu ma miscam deloc! Incercam sa-mi amintesc fata lui, dar ma simteam ametita, ca dupa pahare bune de whisky, si nu ma puteam concentra nici un pic.

Visele mi s-au schimbat foarte mult in ultimele luni. Daca inainte eram constienta ca visez, in adancul cel mai negru cosmar sau al celui mai improbabil vis frumos, si ca ma voi trezi la un moment dat, acum imi traiesc visele in totalitate. Nu le mai urmaresc cu detasarea unui spectator neinduiosat, ci le joc cu daruire; ma desfat sau ma chinui in ele, dar le cred.
Wikipedia fact on haggis:
Haggis is used in a sport called haggis hurling, which involves throwing a haggis as far as possible. The present Guinness World Record for Haggis Hurling has been held by Alan Pettigrew for over 25 years. He threw a 1.5 lb Haggis 180 feet, 10 inches on the island of Inchmurrin, Loch Lomond, in August 1984.

Raspuns pentru V.

Ai gasit un diamant. Sapand in cea mai intunecata mina sau din intamplare, sub perna unei matusi, nu conteaza. Il ai, il porti, il pretuiesti. Apoi, intr-o buna zi, descoperi ca e zgariat; poate l-ai zgariat chiar tu, din greseala. Ar trebui sa fii nebun ca sa-l arunci, nu-i asa?
Conditia necesara si suficienta, insa, este sa stii ca ai un diamant - in the first place.