joi, 9 aprilie 2009

Watashi wa Haruki Murakami desu

Din Padurea norvegiana. Jos, in fantana si-napoi in lumea celor vii, tristeti inecate in tot ce se poate; licurici; o relatie tipic japoneza cu singuratatea, moartea si sexul; discurs simplu si elegant (a se citi de la stanga la dreapta).

- Douazeci de melodii, am anuntat-o eu.
- Parca as fi un tonomat uman, constata Reiko, amuzata. Daca m-ar vedea fostii mei profesori de la conservator, ar fi socati, cred.
Reiko a continuat sa cante, sa bea si sa fumeze. M-a delectat cu aproape zece bossa-nova, cu Rodgers & Hart, Gershwin, Bob Dylan, Ray Charles, Carole King, The Beach Boys, Stevie Wonder, apoi cu melodia Sa pasim privind in sus, cu melodii ca Blue Velvet, Green Fields. Din cand in cand inchidea ochii si dadea din cap sau fredona.
Dupa ce s-a terminat vinul, am baut whisky. Am varsat vinul care a ramas in pahar pe felinarul de piatra si am turnat whisky.
- La cate melodii am ajuns? a intrebat Reiko.
- Patruzeci si opt, am raspuns eu.
Cea de-a patruzeci si noua melodie a fost Eleanor Rigby, dupa care a mai interpretat o data Padurea norvegiana.
Reiko si-a odihnit mainile si a mai baut niste whisky.
- Nu crezi ca am cantat destul?
- Ba da. Ai fost uimitoare!
M-a privit drept in ochi si mi-a spus:
- Watanabe, te rog sa uiti funeraliile la care ai participat acolo. Tine-le minte doar pe cele minunate de astazi.

Niciun comentariu: