joi, 9 aprilie 2009

Watashi wa Haruki Murakami desu

Din Padurea norvegiana. Jos, in fantana si-napoi in lumea celor vii, tristeti inecate in tot ce se poate; licurici; o relatie tipic japoneza cu singuratatea, moartea si sexul; discurs simplu si elegant (a se citi de la stanga la dreapta).

- Douazeci de melodii, am anuntat-o eu.
- Parca as fi un tonomat uman, constata Reiko, amuzata. Daca m-ar vedea fostii mei profesori de la conservator, ar fi socati, cred.
Reiko a continuat sa cante, sa bea si sa fumeze. M-a delectat cu aproape zece bossa-nova, cu Rodgers & Hart, Gershwin, Bob Dylan, Ray Charles, Carole King, The Beach Boys, Stevie Wonder, apoi cu melodia Sa pasim privind in sus, cu melodii ca Blue Velvet, Green Fields. Din cand in cand inchidea ochii si dadea din cap sau fredona.
Dupa ce s-a terminat vinul, am baut whisky. Am varsat vinul care a ramas in pahar pe felinarul de piatra si am turnat whisky.
- La cate melodii am ajuns? a intrebat Reiko.
- Patruzeci si opt, am raspuns eu.
Cea de-a patruzeci si noua melodie a fost Eleanor Rigby, dupa care a mai interpretat o data Padurea norvegiana.
Reiko si-a odihnit mainile si a mai baut niste whisky.
- Nu crezi ca am cantat destul?
- Ba da. Ai fost uimitoare!
M-a privit drept in ochi si mi-a spus:
- Watanabe, te rog sa uiti funeraliile la care ai participat acolo. Tine-le minte doar pe cele minunate de astazi.

luni, 6 aprilie 2009

Oniric

Deodata, cineva din casa a strigat A-nceput razboiul! Am alergat in camera mea dintr-o suflare si-am inceput sa scot de prin colturi tot felul de valize, burdusite de haine sau goale, si sa le rastorn pe pat. Era clar ca trebuie sa impachetez imediat, ca urma sa fugim. Nu ma mira prea mult faptul ca incepuse un razboi, desi nu stiam cine cu cine se lupta; totusi, el trebuia sa inceapa, pentru ca generatia mamei nu trecuse prin nici un razboi. Ma necajeam ca nu gaseam nici o valiza potrivita: una era prea mare, alta, la o inspectie mai apropiata, se dovedise a fi din carton, o a treia avea forma ciudata a unui sac pentru clapari. Totusi, am inceput sa inghesui in aceasta din urma doua perechi de pantaloni, pulovere, o caciula cu floare rosie. Incercam sa gasesc o pereche de sosete care sa nu fi fost carpite si mi-am dat seama, cu stupoare, ca in ziua aceea purtasem sosete desperecheate.
Cand aproape sa termin de impachetat, in camera s-a napustit administratorul casei, care m-a privit din cap pana-n picioare si mi-a spus Nu se poate sa mergi asa, trebuie sa te imbraci in costum national! Cererea lui mi s-a parut de-a dreptul prosteasca in asemenea imprejurari, dar omul arata serios. Nu am fota, i-am raspuns. Atunci pune-ti macar una dintre iile pe care te-am vazut purtandu-le. Dar, domnule, sunt prea subtiri ca sa le port acum! Sunt din borangic! Tonul pe care am spus borangic, un pic rugator, trebuie sa-l fi impresionat puternic, caci a plecat.
Mai tarziu, am coborat in curte. Catelele noastre, Lala si Layla, doua ciobanesti, dormitau la soare, langa garaj. Layla avea pete albe si negre si era intinsa pe directia SV-NE. A ridicat capul cand am inceput s-o mangai. Ceva palpita in abdomenul Laylei si mi-am dat seama, dintr-o data, ca ambele catele urmau sa aiba pui. Cineva trebuie sa le fi dat drumul din curte la un moment dat, mi-am spus, pentru ca, spre deosebire de al treilea caine al nostru, care era de talie mica si se strecura tot timpul pe sub poarta ca sa iasa in strada, Lala si Layla n-ar fi putut face asta. M-am intristat, pentru ca nu aveam sa vad acei pui, iar daca toata lumea pleca din casa, cine-ar mai fi avut grija de caini? Trebuia sa-i lasam de capul lor.
*******
Sala in care intrasem avea prea putine piese de mobilier ca sa ne ascundem bine toti. Erau doar doua birouri negre, sub care ne-am bulucit cum am putut. Eu o tineam pe sora mea in brate, iar langa mine stateau mama si inca o femeie. Sora mea avea putin peste un an, bucle blonde si un trening roz. Ma uitam in jur si eram foarte nemultumita de ascunzatoarea noastra; doi dintre pereti erau de sticla si nu ne-ar fi protejat deloc. De cealalta parte a unuia dintre ei se vedea inca un birou, mai mic, care apartinea unei banci, parca ING. Functionara de acolo inca nu plecase. Era o femeie inalta, teapana, cu coc si costum sobru. Se purta ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic deosebit si avea de gand sa ramana la postul ei, asteptand potentialii clienti, pana la ora stingerii.
Deodata, usa de sticla s-a deschis cu putere si in sala au navalit cativa soldati. Unul dintre ei s-a bagat sub biroul nostru si s-a lungit chiar peste picioarele mele, de m-am trezit cu casca lui pe coapse. Din fericire, sora mea adormise, iar el a fost suficient de gentil incat sa nu ne forteze sa iesim de acolo. Era imbracat in negru din cap pana-n picioare, iar eu ii multumeam Cerului ca nu purtam fusta.
Un alt soldat a tras un glont prin unul dintre peretii de sticla, care, insa, nu s-a spart. Apoi au intrat in sala vreo zece oameni, iar soldatii i-au aliniat langa biroul nostru. In fata mea nimerise o fetita cu rochie murdara, cafenie, si cozi dezordonate. Avea in mana o bucata de croissant cu ciocolata si mi-am spus ca asa ceva nu se va mai gasi mult timp. In curand, tot ce-i voi putea oferi surorii mele erau cartofii fierti. Ma supara intr-atat gandul asta, incat nu eram atenta la conversatia soldatilor si nici n-am observat cand au plecat.
Mama s-a ridicat la scurt timp dupa si s-a dus sa cerceteze gaura lasata de glont. Apasa insistent pe geam, parca vrand sa-l sparga. Nu face asta, mama, i-am spus, o sa te tai. Ea, insa, nu s-a lasat pana cand prima crapatura nu s-a propagat prin toata sticla, pana cand geamul nu zacea la picioarele ei, sfaramat in cioburi mici. A ramas acolo dreapta, cu spatele la noi, si mi se parea ca arata din nou ca-n tinerete: subtire, cu parul lung, purtand una dintre rochiile tricotate de bunica. Mama era acum de varsta mea.
*******
Urcam un perete aproape vertical de zapada, incet si tacticos. Mult dedesubt, cineva ma incuraja, dar vantul batea prea tare ca sa-l aud bine. Dintr-o data, am alunecat, mi-am pierdut orice punct de sprijin si-am cazut cativa metri in gol. Poate c-as fi cazut pana jos, dar am reusit sa ma prind in mod miraculos, si implicit dramatic, de capatul cablului legat de piolet. Atarnam de-un cablu galben si-a inceput sa ninga. Barbatul de jos imi striga Continua sa urci, n-au sa te prinda! Chiar atunci, insa, am decis ca nu puteam face asta si-am inceput sa cobor. Era un fel de mers de-a busilea in plan vertical, un pic caraghios, dar zapada ma tinea si nu eram deloc obosita. De pe drumul din stanga cineva striga si gesticula Ce faaaaaci??? Mergi in directia gresita!

sâmbătă, 4 aprilie 2009

Licori, lichior, licorn

La ora 7: cafea.
La ora 9: vin rosu.
La ora 11: lapte.
Efectul acestui amestec asupra somnului meu: ambiguu.
La ora 4: in Herastrau, pe iarba, primul stat la soare de primavara asta.
La ora 6: in subsol la Carturesti, rasfoiesc un album si dau de Kelly Haigh. Multe dintre picturile ei imi amintesc de Young Girl Eating a Bird a lui Magritte. De ce cantecele si picturile sunt intotdeauna fete?
La ora 8: aproape de casa, schiopatez in trap voios. Cand mergi in carje, viata ruleaza cu incetinitorul: asta inseamna ca nu mai imbatranesc?
Efectul acestor plimbari asupra palmelor mele: bataturi.
La ora 5: sunt un fel de freak show in metrou.
La ora 10: gimnastica de seara, convorbiri cu dulce targul Iesilor.
La ora 3 (estimare): daca n-o sa dorm, o sa citesc Padurea norvegiana. De mult imi propun sa fac asta.
Efectul acestor insiruiri de amanunte: imi iau mintea de la toate deciziile mari pe care le rumeg, cu bunatatea unei oi cumsecade, de ceva timp.