miercuri, 21 ianuarie 2009

Lingua franca

Din vocabularul pentru examenul de la investitii... strategii de optiuni, in traducere directa:
- covered call: apel interjudetean de la un telefon public, cu plata in avans;
- long (short) straddle: om inalt (scund) mergand cu picioarele cracanate, ca dupa un galop indelungat;
- long (short) strangle: funie lunga (scurta) pentru spanzurat, dupa preferinta;
- bull (bear) spread: crema de taur (urs) de intins pe paine, ideala pentru micul dejun;
- collar: guler de vesmant episcopal, teapan de la prea mult apret.

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Ce-a invatat fiul Teodosie

(In pribegie prin Olanda si fara de stirea lui Neagoe Basarab)
1. Bunul simt nu este deloc common sense; dimpotriva, este delimitat cultural/national. Colega de camera o sa deschida larg geamul in mijlocul iernii chiar daca tu esti in maneca scurta, o sa vorbeasca la telefon cu orele in ajunul examenelor tale si-o sa lase aragazul murdar cu saptamanile, asteptand sa-l cureti tu. Desi tie ti se pare de bun simt sa nu faci nici unul dintre lucrurile astea, pentru ea nu e tocmai evident.
2. Nu-i poti fermeca pe oameni decat vorbindu-le in limba lor. Chiar daca toti stiu engleza, asta nu inseamna ca vor s-o foloseasca; cel putin, nu dincolo de conversatiile de complezenta. Engleza e buna ca sa nu iei metroul gresit sau ca sa ceri bonul la supermarket, politicos si eficient. Mai departe te lovesti de grupuri care nu te accepta pentru ca le e mai comod sa vorbeasca in limba materna. Atunci iti pastrezi si tu soaptele, rasetele, ofurile pentru cei de-un neam cu tine; asta face ca mediile multiculturale sa fie 90% intra si 10% inter.
3. Ma chaleur du Midi, sous ton ciel toujours gri. Oricat de comun ar suna, devii constient de o gramada de garduri imaginare peste care nu poti sari: intre nord si sud, est si vest, Europa si continentul X. Chiar si profesorii universitari le au. Caldura pe care incerci s-o imparti este dintr-o data irosita, iar ideile iti sunt primite cu superioritate si ridicari din umeri, ca pe ceva invechit.
(Dar ca sa nu fie totul trist...)
4. Gatitul este posibil... fezabil... distractiv. Trebuie doar sa nu-l iei in serios, sa te joci cu ingredientele pe care le arunci in oala si sa fii dispus sa dai totul la gunoi. In plus, e bine sa ai pentru cine gati, eventual si cu cine gati... singur-cuc nu e amuzant. Mic secret: nu exista nici o nefericire pe lume pe care sa n-o poata vindeca orezul cu lapte. Si cu multa scortisoara.

vineri, 16 ianuarie 2009

Administratorul de bloc

Muc-cel-mic si Jumatate-de-om-pe-jumatate-de-iepure-schiop fac cunostinta cu Toma Caragiu. :D

duminică, 4 ianuarie 2009

Ganduri bune, de inceput de an

Lumea, prietene Govinda, nu este imperfecta sau pornita pe drumul lent al desavarsirii: nu, ea este desavarsita in orice moment, orice pacat poarta in sine germenele iertarii, toti copilasii ii poarta deja in ei pe batrani, toti sugarii poarta in ei moartea, toti muritorii poarta in ei viata vesnica. Nici un om nu are posibilitatea de a vedea cat a parcurs deja un alt om din drumul sau, intr-un hot si intr-un jucator de zaruri sta gata sa iasa la iveala un Buddha, intr-un brahman sta gata sa se iveasca un hot. Prin meditatie profunda avem posibilitatea de a anula timpul, de a vedea toata viata trecuta, prezenta si viitoare in simultaneitatea ei, iar in acest caz toate sunt bune si la locul lor, totul este desavarsit. De aceea mie mi se pare ca toate cate exista pe lume sunt bune si la locul lor, toate mi se par asa, atat moartea, cat si viata, atat pacatul, cat si dumnezeirea, atat inteligenta, cat si nebunia, toate trebuie sa fie astfel, toate nu au nevoie decat de incuviintarea mea, decat de bunavointa mea, de acordul meu plin de dragoste, iar pentru mine e bine asa, in felul acesta toate imi sunt de folos si nu-mi dauneaza niciodata. Pe pielea mea si in sufletul meu mi-a fost dat sa aflu ca am avut o mare nevoie de pacat, am avut o mare nevoie de placeri, de alergatura dupa averi, de desertaciune si am avut nevoie de disperarea cea mai rusinoasa pentru a renunta la impotrivire, pentru a invata cum sa iubesc lumea, cum sa nu o mai compar cu nici un fel de lume dorita si imaginata de mine, cu nici un fel de desavarsire inchipuita de mine, ci sa o las asa cum este ea si sa o iubesc si sa ma bucur ca-i apartin.

Marginea aurie

Daca tot sunt consemnata la pat cu serbetul de trandafiri la indemana, am timp sa-mi amintesc tot ce-a fost mai bun la vacanta asta. Cronologic...
The world's easiest apple pie pe care am facut-o impreuna, cu stafide, dulceata si aluat un pic necopt.
Schiul la Sinaia, pe Valea Dorului. Imi crapau buzele de vant si nu vedeam prin ceata la douazeci de pasi, dar am schiat peste asteptari. Din cand in cand iesea soarele si zapada stralucea ca un covor de diamante.
Bataile cu perne cu Teo si poeziile de la prima lui serbare de la gradinita. Am incasat vreo doi genunchi in obraz si nu am inteles mare lucru din turuiala lui. Puiul meu creste nazdravan.
Botosaniul vazut prima data alb si ninsorile lui molcome. Omatul de pe garduri si cel scartaitor sub bocanci. Toboganele de zapada pe care m-am dat cu Ioana si delusorul din parc pe care alergau saniile. Ca odinioara.
Zambetul stralucitor al Mamaiei cand s-a incaltat cu o pereche de saboti olandezi rosii, de plus.
Drumul pana la marginea satului, de Craciun. Colinele viscolite si fumul din hogeag.
Vizita lui la Botosani. Ma intreb daca am reusit sa-i comunic macar o bucatica din dragostea pe care i-o port acelui oras, din radacinile mele.
Trenul traversand valea Bistritei, printre munti. Gardurile pe care se pune vara fanul la uscat si textura brazilor. Totul alb, bun si cald.
Zilele de schi. Perechea de carve aproape noi. Gura de palinca de la Cugir, luata-n varful partiei. Somnul fara vise, de dupa.
Cele doua Revelioane: al somnorosilor si al cantaretilor hoinari. Furculitele buclucase (cate?). Coasta dealului pe care ne-am oprit noaptea si luminitele Dornei, vazute de sus. Un copac cu flori.
Somnul lui de amiaza pe bratul meu, in timp ce citeam Siddhartha. Atata pace!

Overconfidence

A treia coborare pe portiunea dificila a partiei Parc din Vatra Dornei. 2 ianuarie, dupa-amiaza innorata, sperante de ninsoare pe mai tarziu, sa se acopere peticele de iarba de pe partii. Bate vantul; imi trag mai bine fesul galben pe urechi si-mi planuiesc traseul. Am incredere, el e mai sus si ma supravegheaza. Incet, din damb in damb, cu grija sa nu intru pe partea dreapta, unde zapada e pulbere si nu ma pot opri. Bune schiurile, imi ies cristianele de minune, chiar si pe portiunile usor inghetate. Mai sunt doar cativa metri pana cand partia o sa devina din nou lina. Imi dau drumul, frana pe cant, ma ambitionez, iau viteza, prea multa viteza, ceva nu merge bine in ultima curba, nu stiu ce se intampla cu picioarele mele, se aude un TROSC! formidabil de la genunchiul drept si ma trezesc pe-o parte, urland. Nu mai constientizez decat durerea, s-a rupt, s-a rupt, s-a ruuuupt!!! Soseste el, in graba, si-mi desface legaturile de la schiuri. Doua minute de panica, piciorul intins si ruscacul sub cap, ma odihnesc. M-a acoperit cerul lui Dumnezeu. Ma ridic, pot sa indoi genunchiul si sa calc pe el, soseste salvamontul. Nu e rupt. Cobor pana la baza partiei lin, pe o targa rosie, metalica, sub priviri speriate. Primul ajutor consta dintr-o fasa legata sub rotula si cateva cuvinte de incurajare. Mergeti la medic. Camera de garda a spitalului din Dorna se afla la etajul intai (!), la capatul unui culoar intunecat. Sinistru. Masa de consultatie este acoperita de o panza alba, cu urme galbene intr-o parte: imaginatia reconstituie petele de sange prost spalate. Fior dupa fior, medicul imi pipaie genunchiul. S-a rupt un ligament. Cand imi spune ca nu trebuie operat, parca expir pentru prima data dupa jumatate de ora in care m-am sufocat. Punga de gheata, repaus complet, antiinflamatoare, o radiografie (maine). Suport cu stoicism... putea fi si mai rau. Macar acum ma alinta toata lumea si primesc bomboane la pat.