sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Zaanse Schaans

Cu cat vad mai mult din Olanda, cu atat o apreciez mai putin. De vina trebuie sa fie dorul de casa, care nu-mi mai lasa nici un pic de rabdare. De exemplu, astazi am vizitat un sat tipic, cu mori de vant, diguri si-o campie perfect plata care la primavara va fi acoperita, banuiesc, de lalele. Curat si organizat fara cusur, astfel incat turistii chinezi sa coboare din autocare direct in fata magazinelor de suveniruri, sa se plimbe putin printre casutele de lemn cu gradini impecabile si sa-si termine de mancat clatitele la timp pentru a urca intr-o moara. Cateva muzee mici prezinta obiecte si activitati traditionale, exact cele la care te-ai astepta. Saboti de lemn. Costume nationale cu broderie complicata. Diamante. Procesul de pregatire al branzei, de fapt un cascaval iute si uscat. O surpriza placuta, ceasuri si instrumente marinaresti, intr-o casuta al carei muzeograf trebuie sa fie omul cel mai cuminte de pe lume. Ciudat cat de linistita pare Olanda traditionala. O vad ca pe o cultura a interiorului si a universului mic, in care fiecare individ sta aplecat asupra bucatii sale de mecanism fin, mesterind la ea sarguincios, zi dupa zi, in timp ce, afara, polderele sug o ploaie marunta si sacaitoare. Patura de mijloc si mica ei bogatie comoda. Mai toate scenele lui Vermeer se desfasoara inauntru, iar putinele tablouri care fac exceptie de la aceasta regula arata tot zidul exterior al unei case. Mi se pare reprezentativ. Probabil ca secolele de sentimente inabusite au reusit sa-l adoarma de tot pe olandezul de rand, cu bicicleta si expresia sa placida. Coffee-shop-urile miros chiar de la prima ora a oameni care-si cauta agitatia.
M-am plictisit de magnetii de frigider cu ciuperci si marijuana. De peisagistica asta monotona unde nu rasare un singur copac la linia orizontului. De aceleasi conversatii, la nesfarsit. Vreau dezordine. O denivelare pe care sa ma pot catara. Un pic de framantare adevarata. O -are, un -re, un R! La naiba, o bucata de telemea!

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Cum ninge in Amsterdam

Prima ninsoare vine dintr-un nor negru (care face un tablou de-o clipa minunat cand ascunde soarele in spatele lui). Mai intai cade grindina, apoi niste fulgi ciudati, bilute perfecte de plastic alb si tare (nu seamana deloc cu fulgii scamosati si pufosi de acasa!). De-abia se depune primul strat, ca spectacolul s-a si oprit. N-a durat decat un sfert de ora, iar vajnicii biciclisti olandezi nici n-au bagat-o de seama.
In schimb, s-ar parea ca s-a sincronizat de minune cu prima ninsoare din Botosani.

miercuri, 12 noiembrie 2008

Mamaruta

Avem un nou locatar. De unde-neunde, cum-necum, a aparut o buburuza. Ca un semn bun. In mijlocul lunii noiembrie, a zburat pana la etajul al cincilea si a gasit un geam deschis. E rosie si are o sumedenie de picatele - nu doar sapte, cum au suratele ei de acasa. Nu stiu ce-ar trebui sa se intample in continuare, daca va intra in hibernare sau se mi se va plimba toata iarna printre picioarele scaunului. As vrea s-o pastrez, dar... cu ce se hraneste o buburuza? In seara asta i-am manjit mandibulele cu o codita de strugure. La noapte o s-o aud bazaind cantece de betie. Deja s-a catarat pe perete si sta cu capul in jos.

duminică, 9 noiembrie 2008

Ghid turistico-biografic

Doua examene cu politraumatismele psihologice de rigoare, doua videoclipuri edificatoare despre inutilitatea anumitor strategii de investitii, trei drumuri in centru la ora la care pescarusii isi iau micul dejun in tipete, cinci maimute intelepte tinand sfat in muzeul familei van Loon, o mana de castroane de supa de la cantina cu continut neidentificabil, cateva nopti cu cer portocaliu de iarna si aer rece, intepator, numeroase ridicari din umeri la adresa incompatibilitatilor culturale, prea multe Suikerwafels si toate capitolele din Middlemarch mai tarziu... ma plimb din nou pe Keizersgracht duminica dimineata, bate vantul si curg frunzele, iar un turist se opreste sa fotografieze jonctiunea a trei poduri. E atat de liniste incat mi se pare ca aud ticaitul ceasului de mana si ma gandesc la zilele pe care le mai am de petrecut aici. De buna seama ca nici la sfarsitul lor nu voi sti unde mi-e locul.