duminică, 31 august 2008

Arnhem

Sper sa fi luat un premiu statuia asta, mi-a placut mult...

Conflicting advice

Inainte sa plec, el mi-a sugerat sa postez in fiecare zi cate o poza. Pe de alta parte, cand i-am aratat pozele facute azi in Arnhem, la concursul international de statui vii, mi le-a desfiintat chiar pe cele mai dragi. Anyway... poza asta imi place mult, e a la Tori si nu ma pot abtine sa n-o pun.

vineri, 29 august 2008

Iaca si pozele




Din vale de la Rovine...

Care va sa zica, cum s-ar zite... am ajuns la Amsterdam. Ba chiar am trecut cu brio de primele trei zile. Nici un atac de panica, putine momente de singuratate: la nivel psihologic, rezist mult mai bine decat ma asteptam. Secretul e sa nu ma gandesc mult la casa si la cei de acolo, pentru ca m-as intrista.
Intre timp, orasul e frumos si oamenii sunt amabili, asa ca ma concentrez asupra lor. M-am plimbat pe raul Amstel si am fotografiat lebede. Mai inoata pe-aici si un fel de piropopircarite negre, cu ciocul alb, care-si fac siesta pe casele de pe canale. De pe rau, am ajuns intr-o piata de flori si intr-una hippie. La moda sunt lalelele bicolore si hainele imprimate: monochrome is out! Ca sa ma conformez, mi-am cumparat doua esarfe indiene si ma mai gandesc asupra lalelelor. Cand o sa bata vantul, esarfele astea studentesti o sa se agate in ghidonul vreunui biciclist: se plimba cu miile pe-aici. Sunt pe locul doi, ca prioritate in trafic, dupa tramvaie. Pietonii sunt de-abia pe patru, dupa masini. Era sa ma ciocnesc de unul, astazi. Era sa ploua ieri, iar de dimineata a iesit soarele. Era sa raman pe-afara in prima zi, dar a aparut o cheie in plus. Era sa uit... ca nu sunt in vacanta aici si ca trebuie sa-mi reduc cheltuielile, ca sa nu-mi epuizez bugetul in prima luna.
Stiu: sunt un copil mare, care a ramas cu gura deschisa de uimire. Stiti ce m-a uimit cel mai mult? Cum am plecat azi-dimineata in cautarea unui oficiu postal si-am nimerit drept in cartierul cu felinare rosii. Asa, involuntar.
[pozele corespunzatoare, in post-ul viitor. probleme tehnice!]

luni, 18 august 2008

2507

Excursiile mele la munte devin din ce in ce mai mult probe de incapatanare: voi reusi sa ajung sus si sa ma intorc cu bine? Pentru cunoscatori, trend-ul trebuie sa fie evident: Caraiman / Babele - Jepii Mari - Piatra Mare - varful Omu. Doar ca de data asta am cam intrecut masura. Mi-am spus ca daca-mi voi petrece urmatoarele cinci luni la o altitudine medie de 2m, trebuie sa compensez printr-un urcus mai deosebit inainte de plecare... sa zicem, cel mai inalt varf din Bucegi?
Cel mai inalt varf din Bucegi aproape ca mi-a iesit pe nas (imi place limbajul asta neaos; mi-a ramas de pe munte, unde nu conteaza decat esentialul... mai tineti minte?). Sapte ore si jumatate la urcare, opt ore si jumatate la coborare. Daca va inchipuiti ca am o febra musculara strasnica si picioarele pline de rani si bataturi, asa si e. Ne-am dus pe valea Cerbului (uite cum apare si el in istorisirea mea...), loc pe care mi-l imaginasem de sute de ori cand eram mica si citeam povestile Zanelor din valea Cerbului. Legenda spune ca prin partile acelea traiau odata Setila si Sfarma-Piatra: de aceea, valea e seaca, cu un singur izvoras pierdut prin padure, iar serpentinele de sus sunt facute pe roci maruntite. La cabana, vant puternic, peisaj de caldari glaciare si vin fiert cu scortisoara. Doamne! Luna a rasarit roz si am vazut-o si in eclipsa. A doua zi, ne-am intors prin varful Bucsoi, Prepeleac, Poiana Izvoarelor si Gura Diham. Un traseu superb, pe care m-am vazut de cateva ori dandu-mi obstescul sfarsit intr-o prapastie si pe care mai-mai ca mi-am rupt gatul, picioarele si alte componente de baza. Mi-am binecuvantat bocancii si pe mesterul care i-a facut: fara ei, nici pana acum n-as fi terminat de coborat pantele cu grohotis. Si l-am binecuvantat si pe el, pentru ca m-a trecut cu bine de lanturi, de cazaturi si de potentialii ursi, desi / mai ales ca se temea pentru viata mea, pentru ca a avut mai multa rabdare decat meritam si m-a si tinut in brate din cand in cand, de incurajare. Apoi... tren, caldura, Bucuresti.
Incheiere si morala. Am primit exact ce mi-am dorit: oboseala si adrenalina. Voi sta cuminte pe polderele olandeze si voi fi perfect multumita de platitudinea lor. Pana ma intorc, numai bine o sa-mi adun curajul si dorul de un nou munte. Si, copii... aveti grija pe unde va catarati!

sâmbătă, 2 august 2008

Attenzione! Blog total lipsit de modestie!

Bai, frumosi mai suntem! Si frumoase locuri am mai vazut! De cand am primit pozele din Italia, nu ma mai satur sa le privesc. Sunt vesele, rad zgomotos ca un ragazzo napoletan si stralucesc de soarele mediteranean (rima neintentionata). Mi-a placut mult excursia noastra de o saptamana, a avut un ritm bun. Crescendo sustinut. Cand credeam ca am vazut totul in materie de peisaje spectaculoase si lux, a doua zi descopeream ceva superior (nevoie urgenta de sinomin pentru frumos!).
Am inceput cuminte, cu Napoli. Se spune ca e orasul italian prin excelenta. Daca e asa, italian inseamna semafoare lasate pe galben continuu, stradute inguste, cu rufe atarnand la uscat peste tot, tineri claxonand pe scutere, pizza margherita la toate dughenele si oameni galagiosi, sociabili si comunicativi. E pitoresc. Vizitati orasul subteran (cu legenda vinului care lasa calugaritele insarcinate) si macar un castel. A urmat Sorrento, statiunea unde totul se invarte in jurul... lamailor! Lamai si portocali pe strazi, lamai in miere, lichior, sapun si glazura prajiturilor, lamai pe sorturi, tricouri, ceramica si cafetiere. Everybody say granita di limone! Orasel turistic, dar placut, aici m-am bronzat cel mai mult. In paranteza fie spus, iubesc Mediterana; sarata, albastra, limpede si calda. Revenind, am continuat cu statiunile de pe coasta amalfitana: Amalfi si Positano. Un drum cu autocarul la buza prapastiei, not for the faint-hearted, caci acolo muntele se arunca direct in mare. Cartierele sunt aproape verticale, sa poata rade soarelui din toate ferestrele. One would kill for such a view. Pescarusi cersetori langa restaurantele de la malul marii, hraniti de turisti: toata lumea traieste bine pe coasta, macar in timpul sezonului.
Asemenea miracolului de la nunta din Cana Galileii, am pastrat ce-i mai bun pentru sfarsit: Capri. Vegetatia insasi ar fi motiv suficient ca sa nu mai plec din aceasta insula. Palmieri mai multi ca oriunde, cactusi, aloe, vita de vie, o explozie de flori cataratoare si tufisuri parfumate. Lovers, brothers, bougainvillea, my vine twists around your neck... Faraglioni: stanci rasarind din apa, cu arce naturale, via Krupp taiata ca un sarpe dintr-un perete de piatra. Grote cu jocuri de lumini, unde vaslasii canta O sole mio... cine mai are nevoie de Venetia? Telescaun catre punctul cel mai inalt de pe insula si cel mai dulce frappe. Nu a fost de ajuns o zi ca sa vizitam o insula al carei inconjur se face cu barca intr-o ora, si asta spune tot.
Acum iubesc soarele, cum nu credeam ca voi putea vreodata, si m-am pricopsit si cu o sete ciudata, de limonada.