duminică, 15 iunie 2008

Frumoasa-i viata sus, in munti

Muntele e frumos pentru ca acolo, sus, nu conteaza decat esentialul: mi-a spus el, ieri, in timp ce urcam. Avea dreptate: pana sa ajungem la cabana, ma scuturasem de toate nimicurile, eram redusa la simplitate. Nu-mi pasa ca-mi murdarisem tricoul de rugina, ca pantalonii scurti imi faceau niste pulpe de fotbalist, ca sandvisurile se turteau in rucsac si ca ragaiam mai ceva ca un mecanic dupa ce mancam unul, ca ploua si alunecam in noroi. Ramasesera doar lucrurile simple, strict necesare pentru supravietuire. Urcarea. Vointa, forta motrice din spatele ei. Frica. Frica de Dumnezeu, ca direct rezultat: m-am rugat in gand cat timp am urcat scara cea mai lunga din canionul de la Sapte Scari, uda, alunecoasa si clatinandu-se. Sarutul (de traiesc! o sa rezist!). Mandria, din varf. In oglinda, coborarea. Daca urci pana ti-e sila sa contracti muschii, cobori pana ti se desfac articulatiile.
Mi-a placut la cabana. Ne-a anuntat-o un trunchi de copac de la iesirea din padure, pe care scria VEZI K POTI (in limba romana in original). Incurajare foarte bine-venita! Cabanierul vorbea ungureste cu sotia sa. Tinea doi magarusi si trei caini ciobanesti, mitosi ca niste oi. Unul dintre magarusi a mancat elasticul de par al unuia dintre turisti si i-a gustat si portofelul din piele. La ferestre erau ghivece cu muscate, frumoase ca cele de la manastirile din Bucovina. Mancarea era fara pretentii si plina de colesterol, truly a woodcutter's breakfast. Si am dormit pe izopren, pe un pat tare. Ai nevoie de atat de putin ca sa fii fericit! ca tot vorbeam despre esential... Cativa turisti au urcat pana la varful Piatra Mare noaptea, pe luna si pe frontala, dupa ce s-a ridicat ceata. Lor nu le-a trebuit nici macar sentimentul de siguranta.
Ce-am vazut frumos... dincolo de muntele in sine si padurea in ceata... Canionul de la Sapte Scari, din nou, cu cascadele sale si scarile rosii, ruginite. Pentru adrenalina. Brasovul noaptea, vazut de la cabana. O poiana larga, cu urzici ascunse sub niste tufe inalte. Grotele de pe drumul de intoarcere, mici caverne intr-un perete de stanca inalta, care-ti dadeau o senzatie de inceput de lume, cred ca si din cauza cetii. Ma asteptam sa iasa un homo erectus dintr-una din ele, sau sa planeze un condor peruan pe deasupra. La sfarsit, casutele de la Dambu Morii, risipite intr-o vale, nu extraordinare, dar colt de rai dupa alergatura prin padure si ploaie.
As mai povesti multe, de exemplu despre omul bun care ne-a dus cu masina pana la Bucuresti, fara sa ne ceara nici un ban... dar sunt obosita si postul acesta oricum nu are nici o structura. Am vrut doar sa notez cat mai multe lucruri in seara asta, sa fiu sigura ca nu le pierd. O sa dau link-uri pentru poze si... cautam voluntari pentru urmatoarea excursie.

Niciun comentariu: