luni, 30 iunie 2008

Radeti de voi insiva!

Inainte sa plec din Bucuresti, am fost la teatru: in sfarsit, am reusit sa vad Revizorul! Din pacate, nu in distributia pe care mi-o doream: rolul personajului principal, functionarul petersburghez Hlestacov, este interpretat alternativ de Stefan Banica si de Horatiu Malaele. In seara aceea a jucat Banica... bine, nu i-am putut reprosa nimic, dar nu m-am putut abtine sa mi-l inchipui pe Malaele modificand anumite scene.
Revenind la piesa, intreaga punere in scena este un triumf al minimalismului: decorul consta doar in cateva scaune razlete, luminile sunt intrebuintate sporadic, textul il ghicesti trunchiat pana la esenta, actorii joaca aproape fara inflorituri si exagerari. Numai pe acest fundal rarefiat, unde nimic nu le acorda circumstante atenuante, pot straluci personajele, in trivialitatea si servilismul lor deplin. Coruptia si lingusitoria, zugravite la orice scara. Primarul oraselului, interpretat admirabil de George Mihaita, ar da orice, oricat si pe oricine ca sa-l impresioneze pe asa-zisul revizor si sa-l faca sa treaca cu vederea problemele locale. O echipa de mosieri si boiernasi, ocupand diverse posturi prost administrate, se perinda prin fata revizorului oferindu-i mita, ca o panoplie a viciilor si defectelor umane, de la alcoolism pana la imbecilitate. Se sustin reciproc si ofera o paleta bogata de mijloace de interpretare: fiecare il abordeaza in alt fel pe Hlestacov, cu alta fata umila si prefacuta.E interesant, psihologic vorbind, sa vezi ce poveste si ce scuza poate scorni fiecare. Chiar si sotia si fiica primarului, pe care o alta regie poate ca le-ar fi tratat ca pe niste simple personaje episodice, au momentele lor de glorie... prin ridicolul pretentiilor de doamne din lumea buna, cu o educatie aleasa. Mi-au placut costumele lor simple, de papusi mari si proaste, manevrate de primar.
E o scena minunata cu toate personajele stand pe jos, in jurul lui Hlestacov, care pare a se mira, el insusi, de cat de departe merg toti in a-l curta. Mai tarziu, le va testa limitele si nu va gasi nici un pic de demnitate. Rolul lui Banica este destul de simplu, de spectator al calitatilor celorlalti, al caror spectacol l-a pricinuit in mod involuntar. Nimeni nu este curat... m-a uimit cat de mult se apropie Gogol de Caragiale in acest sens, parc-as fi fost intr-O scrisoare pierduta. Aceeasi clasa sociala, aceleasi moravuri, aceeasi ironie, aceeasi comedie de rasu' plansu', aceeasi solutie a situatiei. Ca spectator naiv (a se citi cinstit), toata piesa te astepti ca lucrurile sa fie altfel la sosirea adevaratului revizor, dar acesta se dovedeste un profitor si mai mare decat Hlestacov. E prezentat inteligent, pe un soclu in fata caruia-si lasa toti plocoanele, de la vladica la opinca, pe o muzica bubuitoare. Sa ne fie invatatura de minte.
Un artificiu care mi-a placut: fetele tuturor, mai putin a lui Hlestacov, erau machiate cu o pudra alba, sub care se ghicea o roseata puhava. Ca pentru a le sugera spoiala si minciuna.

vineri, 20 iunie 2008

Half of a Yellow Sun

Am descoperit Africa! Mai exact, am citit pentru prima data un scriitor african - Chimamanda Ngozi Adichie, care a scris despre razboiul civil din Nigeria din anii 1967-1970. Proaspat devenita independenta, Nigeria era un cuib pestrit de etnii - Igbo, Yoruba, Hausa, Efik - care-si disputau puterea economica si militara. Marii afaceristi erau Igbo si majoritatea pozitiilor de conducere le apartineau, prosperitate care le-a atras invidia celorlalte etnii, concretizata intr-o lovitura de stat, instaurarea dictaturii militare si macelarirea populatiei Igbo. Ca raspuns, acestia au format statul Biafra, pe care marile puteri n-au vrut sa-l recunoasca si caruia i-au refuzat orice ajutor in ostilitatile cu Nigeria. Biafra a cazut dupa trei ani de bombardamente si foamete.
Evenimentele sunt redate din perspectiva a trei personaje: Ugwu, un baietandru care serveste in casa unui intelectual de culoare, Odenigbo; Olanna, fiica unui sef de trib si amanta lui Odenigbo; Richard, un scriitor englez, indragostit de sora geamana a Olannei. Ugwu este cel mai apropiat de traditii, de specificul tribal, si pare a se adapta cel mai usor razboiului, care pentru el inseamna primejdia de a se intoarce vechea saracie; este recrutat si ranit, dar iese din roman aproape nezgariat, sufleteste vorbind. Olanna provine dintr-un mediu asemanator patricienilor romani - educat occidental si luxos, dar lipsit de noblete si corupt -, deci caderea este cu atat mai mare. Razboiul este o experienta cathartica pentru ea, deoarece o obliga sa-si sustina familia, in locul lui Odenigbo, dovedit neputincios. Paradoxal, cel mai afectat este Richard, outsider-ul aflat in siguranta, care vede schimbat singurul mediu in care reusise sa se integreze si-si pierde si puterea de a sublima totul in scris. Nu el va scrie romanul acestui razboi, ci Ugwu. Sugestie subtila, intarita de secventa vizitei reporterilor americani: cei care au suferit trebuie sa se faca auziti, nu sa-si auda experientele povestite de privitori superficiali.
Cu toate ca nu se lanseaza in descrieri obositoare, cartea ofera un tablou complet al societatii nigeriene, la nivel istoric, politic, psihologic, mitic, al disputelor rasiale si religioase, erotic si... gastronomic. Razboiul este prezentat simplu si obiectiv, fara urma de melodramatic, ceea ce face ca imaginile taberelor de refugiati si ale copiilor murind de foame sa fie cutremuratoare. In acelasi timp, uman si empatic. Sunt foarte putine scene de pe front, caci numarul soldatilor biafrani morti in lupta nu e nimic pe langa numarul civililor ucisi fara motiv de nigerieni, in mod direct sau indirect. Totusi, tonul general este pozitiv: personajele nu inceteaza nici o clipa sa creada in victorie si sa spere in libertate, isi depasesc momentele de slabiciune si se salveaza, intr-un fel sau altul. Mesajul este realist si moralizator.
Inchei prin doua citate: un fragment din convorbirea lui Richard cu un poet local...

"I've been utterly fascinated by the bronzes since I first read about them. The details are stunning. It's quite incredible that these people had perfected the complicated art of lost-wax casting during the time of the Viking raids. There is such marvellous complexity in the bronzes, just marvellous."
"You sound surprised", Okeoma said.
"What?"
"You sound surprised, as if you never imagined these people capable of such things."

si o poezie scrisa de Ugwu, ca pentru lumea civilizata: Were you silent when we died?

Did you see photos in sixty-eight
Of children with their hair becoming rust:
Sickly patches nestled on those small heads,
Then falling off, like rotten leaves on dust?

Imagine children with arms like toothpicks,
With footballs for bellies and skin stretched thin.
It was kwashiorkor - difficult word,
A word that was not quite ugly enough, a sin.

You needn't imagine. There were photos
Displayed in gloss-filled pages of your Life.
Did you see? Did you feel sorry briefly,
Then turn round to hold your lover or wife?

Their skin had turned the tawny of weak tea
And showed cobwebs of vein and brittle bone;
Naked children laughing, as if the man
Would not take photos and then leave, alone.

V-a parut rau, macar momentan? Pentru interesati, cartea se gaseste la biblioteca British Council.

duminică, 15 iunie 2008

Frumoasa-i viata sus, in munti

Muntele e frumos pentru ca acolo, sus, nu conteaza decat esentialul: mi-a spus el, ieri, in timp ce urcam. Avea dreptate: pana sa ajungem la cabana, ma scuturasem de toate nimicurile, eram redusa la simplitate. Nu-mi pasa ca-mi murdarisem tricoul de rugina, ca pantalonii scurti imi faceau niste pulpe de fotbalist, ca sandvisurile se turteau in rucsac si ca ragaiam mai ceva ca un mecanic dupa ce mancam unul, ca ploua si alunecam in noroi. Ramasesera doar lucrurile simple, strict necesare pentru supravietuire. Urcarea. Vointa, forta motrice din spatele ei. Frica. Frica de Dumnezeu, ca direct rezultat: m-am rugat in gand cat timp am urcat scara cea mai lunga din canionul de la Sapte Scari, uda, alunecoasa si clatinandu-se. Sarutul (de traiesc! o sa rezist!). Mandria, din varf. In oglinda, coborarea. Daca urci pana ti-e sila sa contracti muschii, cobori pana ti se desfac articulatiile.
Mi-a placut la cabana. Ne-a anuntat-o un trunchi de copac de la iesirea din padure, pe care scria VEZI K POTI (in limba romana in original). Incurajare foarte bine-venita! Cabanierul vorbea ungureste cu sotia sa. Tinea doi magarusi si trei caini ciobanesti, mitosi ca niste oi. Unul dintre magarusi a mancat elasticul de par al unuia dintre turisti si i-a gustat si portofelul din piele. La ferestre erau ghivece cu muscate, frumoase ca cele de la manastirile din Bucovina. Mancarea era fara pretentii si plina de colesterol, truly a woodcutter's breakfast. Si am dormit pe izopren, pe un pat tare. Ai nevoie de atat de putin ca sa fii fericit! ca tot vorbeam despre esential... Cativa turisti au urcat pana la varful Piatra Mare noaptea, pe luna si pe frontala, dupa ce s-a ridicat ceata. Lor nu le-a trebuit nici macar sentimentul de siguranta.
Ce-am vazut frumos... dincolo de muntele in sine si padurea in ceata... Canionul de la Sapte Scari, din nou, cu cascadele sale si scarile rosii, ruginite. Pentru adrenalina. Brasovul noaptea, vazut de la cabana. O poiana larga, cu urzici ascunse sub niste tufe inalte. Grotele de pe drumul de intoarcere, mici caverne intr-un perete de stanca inalta, care-ti dadeau o senzatie de inceput de lume, cred ca si din cauza cetii. Ma asteptam sa iasa un homo erectus dintr-una din ele, sau sa planeze un condor peruan pe deasupra. La sfarsit, casutele de la Dambu Morii, risipite intr-o vale, nu extraordinare, dar colt de rai dupa alergatura prin padure si ploaie.
As mai povesti multe, de exemplu despre omul bun care ne-a dus cu masina pana la Bucuresti, fara sa ne ceara nici un ban... dar sunt obosita si postul acesta oricum nu are nici o structura. Am vrut doar sa notez cat mai multe lucruri in seara asta, sa fiu sigura ca nu le pierd. O sa dau link-uri pentru poze si... cautam voluntari pentru urmatoarea excursie.

luni, 9 iunie 2008

Obiala si un soarece negru

Din Insemnari pe mansete de Mihail Bulgakov (obiala: zdreanta). Un scriitor rus exilat in Siberia, in vremea revolutiei culturale staliniste:

Flamand, umblu seara tarziu, calcand peste baltoace. Toate dughenele stau cu usile ferecate. In picioare port ramasite de ciorapi si o pereche de ghete rupte. Cer nu mai exista. In locul lui spanzura o enorma obiala. Disperarea m-a ametit. Si eu mormai:
- Alexandr Puskin. Lumen coeli. Sancta rosa. El pe toti ii vara-n groaza.
Chiar incep s-o iau razna? Un felinar prelinge in fata o umbra. Stiu: e umbra mea. Totusi, umbra aceasta poarta joben. Pe cand eu am pe cap o sapca. De foame, mi-am dus jobenul la piata. Mi l-au cumparat niste oameni cumsecade si si-au facut din el oala de noapte. Inima insa si creierul n-am sa mi le duc la piata nici de-ar fi sa crap.
Disperare. De sus, atarna peste capul meu obiala, iar in inima mi s-a cuibarit un soarece negru.

Si mie mi-e foame, dar de altceva.

marți, 3 iunie 2008

From Mankiw with love. Deh, e sesiune

In ajunul celui mai greu examen se intampla intotdeauna o gramada de lucruri inexplicabile. De exemplu, descoperi tocmai atunci ca se poate scrie cu creta pe etajera din camera ta si incepi sa mazgalesti versuri din cantece sau sonetul al XVI-lea. Sau observi ca mai multe persoane ale caror bloguri le citesti au pisici (in general, motani) si incerci sa deduci o relatie logaritmica intre blogging si temperamentul pisicii autorului (dupa care, din prea mare scrupulozitate, stai sa verifici daca parametrii ei sunt relevanti din punct de vedere statistic!). Apoi iti vine pofta sa mergi la targul de carte care se deschide de-abia maine... nu-i nimic, vei fi prima persoana care intra in sala si, poate, vei primi premiul pentru Cel Mai Matinal Vizitator constand in doua carti de Saramago. Urmeaza neastamparul de a invata pentru alte examene, desi pana acum materiile respective ti s-au parut complet neinteresante si desi stii bine ca pana maine nu va mai ramane nici urma din aceasta harnicie. Totusi, renunti repede, pentru ca ti-ai amintit ca nu ai toate pozele de la Mogosoaia pe laptop...
Nu in ultimul rand, iti spui ca daca L. Frank Baum a scris Vrajitorul din Oz ca pamflet al dezbaterilor economico-electorale despre monedele din aur si argint si cresterea lichiditatii unei tari, vei fi si tu in stare sa produci ceva asemanator cu obligatiuni, costuri ponderate de capital si cursuri de schimb fixate. Doar ca Dorothy nu se va plimba cu sperietoarea-fermier si omul-de-tinichea-industrias pe yellow brick road, ci pe o potecuta pavata cu carduri si hartii de cambie, ducand nu spre orasul unde totul se vede in verde (culoarea banilor s-a schimbat intre timp), ci spre o banca ultra-sigura care garanteaza impotriva tuturor tipurilor de risc. Va incheia un contract de import-export pentru pantofiorii sai de argint, balanta ei de plati va fi mereu in echilibru si va trai fericita pana la adanci batraneti, the end.