duminică, 18 mai 2008

La page blanche

E luna plina intr-o constelatie imposibila. El a fotografiat-o: printre copaci (mi se pare trist ca plopii fac asa de putina umbra), apoi deasupra lor, la sfarsit dupa crengute contorsionate ca in decorul pentru un videoclip rock, cu un halo auriu sau stralucitor de alba. Eu am urmarit-o cum urca si m-am gandit la... nimic, doar m-am bucurat. Ca eram acolo si ca sub creturile rochiei mele se intalneau briza venita de pe Herastrau cu aerul mai cald al parcului; ca oracaiau broaste si ca mirosea iarba proaspat cosita intr-un mod complet necosmopolit si adormitor; ca luna ma facea sa casc si ca prin aparatul lui ea se vedea ca printr-un telescop; ca purtam din nou papucii aceia uratei, dar lejeri, si ca poate voi primi un sarut in curand. Si-am incercat, fara succes, sa-mi aduc aminte versul din Enghidu, despre picioarele care atarna spre luna.

Niciun comentariu: