vineri, 11 aprilie 2008

Aloft in Loft

Domnului Dumnezeului meu, care m-a lasat muta: Doamne, da-mi o gura. Cat de urata fie ea, cu dinti innegriti de tutun si buze crapate, vreau o gura care sa vorbeasca. Nu de una singura: dar sa fure gandurile si sa le lase slobode, fara sa ceara voie mintii. Sa spuna lucruri mai mult sau mai putin inteligente, dar spontane, fara sa-i pese ce raspuns o sa primeasca si ce impresie o sa creeze. Daca celuilalt ii plac sau nu aceleasi lucruri. Doamne, de ce i-ai lasat sa ma creasca din taceri? Trebuia sa fi crescut din vorbe. M-au invatat sa le respect linistea si sa-mi cenzurez orice gest care le-ar fi putut-o rupe. Imi place zumzetul, dar numai al altora. Sunt o minunata spectatoare. Intr-adevar, nu aplaud intotdeauna, dar nici nu voi critica des. Ocup cat mai putin loc posibil, astfel incat sa nu deranjez pe nimeni. Doamne, privesc si ascult prea mult. Probabil li se pare ca e numai gol inauntrul meu, ca nu m-a tremurat niciodata nimic, ca nu m-a se-dus nimeni. Privindu-ma cum stateam cuminte in coltul meu, cineva (parca Dinu?) a spus ca-i psihanalizez pe ceilalti. Nu, imi doream sa fiu ca ei, dezinvolti si nepasatori, iubindu-si sinele. Sunt la fel de tanara ca ei, dar nu pot sa le comunic asta. Doamne, de ce ai facut asa de multi oameni deodata? Si de ce-i pui laolalta in mansarde pline de fum, sub lumina chioara a lampioanelor de hartie? Trebuia sa mi-i trimiti unul cate unul, sa-i pot lua binisor deoparte si sa le arat ce e-n mine, sa ma indrageasca, sa-mi tes in jurul lor vraja pe care stiu ca o am. Sau sa ne dai un spatiu mai mare, un parc, o plaja, un munte, sa facem ceva cu trupul intreg, nu sa stam imobili in fotolii si sa ne asteptam sa vorbim. Oamenii au prea putine amintiri comune si sunt prea sterse; poate ca de aceea simt nevoia sa si le povesteasca. Doamne, avem asteptari prea mari de la alcool. Limba mea n-o s-o dezlege nici un numar de beri, poate doar zambete voi oferi mai multe; ar trebui sa fie destul atat. O sa vars toate licorile turnate in mine si tot muta o sa raman. Sau o sa ma desfac in fata unei singure persoane, pana la uratenie. Nu pot vorbi multimilor. Three is a crowd. Mi-am tot exersat arta prezentarilor orale si am trecut cu bine si de interviuri, dar acelea au fost pregatite, artificiale. Emotiile le transmit mai greu. Te-am emotionat? Ce-o sa faci cu mine de-acum? Eu ma stiu... Vorbesc singura.

5 comentarii:

Anonim spunea...

Nu vorbesti singura, Georgiana. Sau mai bine zis, cuvintele tale vestesc un indreptar oarecum patimas. Chit ca o sa para o confesare gen alcoolici anonimi, nu de putine ori mi-am simtit buzele napadite de o tacere absurda, aproape rusinoasa. Am incercat multe, de la inventariera mentala si spirituala, la flatarea sinelui prin gandul de a fi unic, pana la amurgul oricarei idei. Eforturile au ramas de cele mai multe ori sterile, caci s-au pierdut in nestiutul din care aparusera.
Socializarea in sine e amuzanta, dar functioneaza. Plus ca diferitele grade de confort fizic si vizual influenteaza gandirea si misca riscant:) mana inspre semnarea contractului de colaborare cu licori ametitoare. Totul este pana la urma un complex de interactiuni ambientale prea mult exploatate.
Oricum, nu m-as putea eterniza in prezenta unei alte persoane. Mai ales, in momentele in care am privit excesul de contiinta (rusioasa) ca o fatalitate.
Solutia? (Pentru ca am vb ceva timp la trecut..) Posibil undeva intre a fi inconjurat de persoane dragi (care sa nu strambe din nas la idei indraznete, exprimate intai timid, ca apoi totul sa devina o fluenta de conexiuni ) si nevoia teribila de a comunica. Cu riscul de a fi sunat o copliarie, fraza precedenta tine prea mult de un confort spriritual. Pana la urma, oamenii uita usor. Si cel mai important, e asa de pacat sa pierzi comunicarea cu cineva. Si oamenii sunt in genere extraordinari,Intotdeauna mi se releva ceva atunci cand "socializez".
Iarta-ma daca am fost pe langa subiect, sau daca comentariul ti se pare inutil.

Georgiana spunea...

Dimpotriva. Multumesc.

Ana din Boston City spunea...

Geo, oamenii care socializeaza usor sunt cei care se tem cel mai tare. Sunt cei care apar sa para de necenzurat tocmai pentru ca sunt constienti ca altfel ar trebui sa le pese de judecata publica. Sunt prea rare specimenele care chiar nu filtreaza cele iese pe gura. Rarissime. Si, ca sa vezi ca nu esti, singura, asta e prima, si probabil singura data cand postez un comentariu. De obicei imi place sa citesc ce-au scris altii. Daca tu esti spectator, mie imi place sa fiu regizor. Sunt chiar mai self-consciouse decat tine. Eu nu doar ca ma tem de socializare, dar given the choice, aleg rolul de regizor ca sa stiu din timp ce va fi, sa-mi pot pregati reactiile, sa-mi compun insigna pentru public display. Permite-mi sa-ti spun ca stiu exact ce vrei sa spui. It takes one to know one and there's always more than the eye meets.

Anonim spunea...

am fost, am tacut, am incercat sa privesc ...

Maria spunea...

Foarte dragut... Vestea de a fi o mica scriitoare a ajuns pana la bt. Imi place...Pup.