miercuri, 13 februarie 2008

Must the show go on?

Seara de teatru. Eduard al treilea, piesa recent atribuita lui William Shakespeare, la sala mare a Teatrului National. Eveniment al scenei bucurestene, spectacolul n-a mai fost montat decat de doua ori la nivel international, iar la noi beneficiaza de o distributie impunatoare (Ion Caramitru drept cap de afis) si de regia unui adevarat maestru, Alexandru Tocilescu. Presa abunda de elogii... totusi, la pomul laudat sa nu te duci cu sacul. Te poti intoarce cu el aproape gol.
Acest Edward the Third a fost unul dintre cei mai mari regi ai Angliei. I-a tinut la respect pe scotieni si a cucerit Franta, invingandu-l pe seniorul sau, Jean Valois (o victorie temporara, luptele prelungite dand nastere Razboiului de o suta de ani). Pe plan intern, a infaptuit numeroase reforme si a asistat la primele epidemii de ciuma. Asadar, un personaj puternic, impunator si ofertant pentru Caramitru, care insa n-a reusit sa-i dea credibilitate. Cel de-al doilea Eduard se lupta in van cu redundantele textului, o face pe indragostitul naiv de varsta a doua si se agita in mod neproductiv in privinta razboiului. Actorul e prea matur pentru prima ipostaza, deci pare ridicol in ea, iar in a doua nu reuseste sa impuna respect, sa intimideze, desi spumega si rage excesiv.
Tema este onoarea - pastrarea cuvantului dat, moralitatea unui juramant care implica pacatul - dar este mai bine sustinuta de personajele secundare. Un vasal isi infrunta stapanul, pentru ca a promis sa obtina un permis de trecere pentru cel care-l prinsese in razboi. Fiul regelui Frantei isi infrunta tatal, pentru ca-i acordase unui conte englez permisiunea de a-i traversa nestingherit domeniile. O fiica isi infrunta tatal, pentru ca o indeamna sa-si incalce legamantul conjugal pentru a se darui poftelor regelui, celui care-i datoreaza supunere. De fiecare data, se ciocnesc datoria fata de senior si cuvantul dat altuia - care reprezinta, in ultim, cuvantul dat tie insuti si lui Dumnezeu. Codul cavalerilor devenit lege universala. Si e gata sa-l incalce tocmai acela care-ar trebui sa slujeasca de pilda tuturor, Eduard. In pasiunea lui bolnavicioasa pentru contesa de Salisbury, ar varsa sange nevinovat pentru a face posibila legatura lor.
Cu toate tanguielile lui Caramitru care-i dau aerul unei parodii, episodul dragostei e bine inchegat si suficient siesi. De sine statator, dar la fel de bine as putea zice izolat si nejustificat, necorespunzandu-i nimic mai tarziu, asadar, departe de a conferi simetrie intregului, ii rupe echilibrul. Cantitativ vorbind, e insignifiant si nu poate contrabalansa tema istorica, deci se pierde o structura biplana vag schitata. As fi preferat o piesa pur istorica. Din pacate, sunt multe fire care nu duc nicaieri si episoade care nu-si au rostul, nu se explica. O sumedenie de interventii exagerate ale personajelor tergiverseaza finalul, fara a adauga, de fapt, nimic; scurte scene care s-ar fi rezolvat/rezumat mult mai elegant prin simple replici. Te lipsesti cu draga inima de cateva minute din cele trei ore si jumatate de piesa (!) pentru un ritm mai alert, mai sustinut, un discurs fara poticneli si mai putin impodobit (fara a ma referi la stilul adjectivizat al dramaturgului), un sfarsit mai puternic. Altfel... este plictisitor.
Acesta a fost fondul, ramane de vorbit despre forma. Apara-ne, Doamne, de cliseele de exprimare din teatru, de bratul ridicat suav spre cer, cu degetele palpitand, sau de mana intinsa care intreaba zeii in chip hamletian si din care nu lipseste decat craniul unui mascarici pentru a completa efectul! Serban Ionescu, ne-ai dezamagit. Asemenea gingasii nu stau bine unui rege francez consumat de pofta de putere, care se agita prin sala tronului ca un leu in cusca si-si rupe pulpanele pelerinei, ravasind totul in jurul lui. Toata piesa astepti o scena de lupta, una singura, bine coregrafiata, sa nu se fi incurajat si urlat in zadar toti acei soldati - si nu primesti decat ceva scurt si fortat spre sfarsit. Mi-a placut, in schimb, micul dans/lupta simulata de tobosarii celor doua tabere. Dar ca sa nu fie razboiul Marele Absent al unei relatari istorice, te poti bucura de o gramada de manechine/cadavre rasturnate de glasul manios al Printului Negru si de proiectia unei batalii navale (decupate, dupa cum am aflat, din filmul Pearl Harbour, cu avioane si explozii cu tot), sau de cartoons cu soldati medievali. E un anacronism tragi-comic sa-i vezi pe cei doi regi urmarindu-si propria batalie pe retroproiector! Alegerea mi se pare simpla: ori il modernizezi complet pe Shakespeare, ori nu te atingi de nimic... variantele intermediare le creeaza spectatorilor o confuzie rusinata. In rest, decorul este inspirat, cu o piesa multifunctionala jucand rol de zid de cetate sau pod medieval. Bine-ar fi sa-l completeze fundalul sonor, dar aceasta, din pacate, e cum nu se poate mai nepotrivit - jazz, ba chiar si un moment de punk! Muzica e inserata cu incapatanare, ca sa sublinieze ceea ce e deja evident. Nu e nevoie sa asculti You are my fascination ca sa stii ca Eduard s-a indragostit de contesa. Linistea ar fi mult mai graitoare in anumite momente.
Astept sa fiu contrazisa. Cronicile din presa sunt, dupa cum am mai spus, favorabile.

4 comentarii:

Anonim spunea...

nu prea stiu ec sa comentez, dar vreau sa te felicit pentru stilul original in care ai scris aceasta recenzie. simtul tau critic este demn de invidiat, dar trebuie sa fii mai indulgenta cu piesa.

Anonim spunea...

Acest paragraf demonstreaza din plin un spirit critic si o cultura solida. Chiar te-ai putea apuca de scris cronici. Nu am cum sa fac prea multe comentarii, deoarece n-am vazut inca piesa dar astept cu atat mai mult sa o vad si eu.

Veronica B. spunea...

totusi ideea ar fi ca nu merita vazuta, Marele Anonim draga. de unde goana asta sa te duci cu capu-nainte la spectacolele de pe prima scena a tarii? mare eveniment? so what?
sigur, sa ne dezvoltam spiritul critic si sa ne facem o idee proprie, dar in cazul asta institutia nu vede decat inca un bilet vandut, o incurajare, o publicitate. spectacolele trebuie sanctionate atunci cand publicul aplauda sau nu la sfarsit, daca omul chiar se astepta la ceva bun. sau sa nu se duca deloc.

Buburuza spunea...

Am fost chiar aseara la TNB si am vazut piesa. De mult vroiam sa ajung la ea, nu citisem nicio recenzie si eram chiar entuziasmata. In primul rand Shakespeare! Clar o garantie a succesului... sau? In al doilea rand eram nerabdatoare ca-l vad pe Caramitru. Premisele erau bune... Din pacate au fost sfasiate de dezorientarea teatrului romanesc si de dorinta obsesiva de a face ceva "modern" care se transforma foarte usor in kitch. Caci asa mi s-a parut piesa de aseara, un mare kitch. Am plecat de acolo cu aceeasi dragoste de Shakespeare, dar cu o si mai mare dezamagine fata de teatrul romanesc si in special fata de TNB. Esecurile piesei au fost punctate excelent in cronica de mai sus asa ca nu le mai reiau. As vrea insa ca teatrul romanesc sa-si gaseasca mai repede identitatea!