miercuri, 27 februarie 2008

Ceai

Din plante mediteraneene. Adus direct de la sursa, din Grecia, de sora Alinei (multumesc!), intr-o cutiuta emailata, tres chic. Tulpini in nuante deschise, alburii, parca le-ar fi pictat Grigorescu la batranete, cand incepuse sa orbeasca; un puf delicat le face placute la atingere. Miros a menta, piparus si vant aspru peste roca incinsa. Iar gustul e undeva intre ceaiul medicinal si cel de tei... i-as adauga un strop de apa de cocos. Intru exotism si rasfat.
[...]
E minunat sa te reintalnesti cu un om bun, cu care nu te-ai vazut de mult, si sa constati ca nu s-a schimbat deloc. Iti da sentimentul ca timpul a stat in loc - si cat de scumpa este o asemenea senzatie, astazi! In seara asta, bunaoara, ma simt ca in clasa a VI-a.

marți, 26 februarie 2008

Ich schwaenze gern

Lurch nu este un profesor prea bun. Nu se straduieste deloc sa faca politicile comerciale internationale interesante, iar daca ai manualul, te poti lipsi de 90% din explicatiile lui. Totusi, astazi a spus ceva inteligent. Discutam despre cat de indicat este comertul liber si ne-a explicat ca o companie eficienta nu este neaparat competitiva. Poate suna ridicol sau pueril, dar in momentul acela mi-am dat seama ca nu voi fi niciodata o femeie de afaceri. N-o sa-mi pornesc propria firma si nici pe scaunul de CEO nu ma prea vad; imi lipsesc spiritul de antreprenor, flerul de a recunoaste o buna oportunitate si de a investi in ea, chiar mergand impotriva pietei, inspiratia de a o face unica in ochii partenerilor si ai clientilor si, deci, competitiva. Voi fi, in schimb, economista, voi avea grija de afacerile altora, fie la nivel micro - pe partea financiara, adica CFO - , fie macro - adica ocupandu-ma de politici fiscale/ comerciale/ monetare. O sa fie bine si-asa, trecand peste prejudecatile celor care se asteapta ca toti studentii la ASE sa-si porneasca afaceri. De-abia astept sa restructurez un sector! Vorba economistilor lui Reagan: Don't just stand there, deregulate something!
In treacat fie zis, mi-e dor de scoala. Acolo ne zicea cineva macar o data la cateva saptamani ca suntem destepti, ca generatia noastra conteaza si poate schimba ceva. In gimnaziu era diriga, foarte mandra de noi, in ciuda boacanelor pe care le faceam; in liceu, Ohara, care dupa ce ne certa de lene, mediocritate si cinism, ne magulea numindu-ne cei mai buni elevi ai ei. In schimb, la facultate e o indiferenta totala... stiu c-ar trebui sa am singura sentimentul propriei valori, dar un pic de apreciere exterioara nu strica. :D
Si toate acestea sub un titlu care inseamna... chiulesc cu placere.

joi, 21 februarie 2008

Muma lui Stefan cel Mare si informatica

Ce-ar fi fost daca, revenit pe campul de lupta la porunca mamei sale, Stefan nu i-ar fi invins pe turci nici a doua oara? Intors iar la castel, oare ea l-ar fi respins din nou? Daca aplicam o structura REPEAT.... UNTIL... povestii, ce conditie ar trebui folosita dupa UNTIL? Numarul de ostasi moldoveni devine zero, sau Stefan se plictiseste si fuge cu Voichita.
Raman de trasat corespondentele.

marți, 19 februarie 2008

-fobic

Zilele-acestea sunt antisociala si nimic nu ma poate salva. In plus, e februarie si ma doare genunchiul. Asa ca nu ma mai sunati sa-mi povestiti despre ultima voastra idee geniala/hotarare de a va schimba viata/revelatie intima, nu ma pot entuziasma. (A propos, ironia intra in pachet.) Si totusi, aceasta este starea de spirit in care trebuie sa-mi scriu proiectul de studii pentru bursa si sa conving ca ma pot adapta cu usurinta la un mediu multicultural si ca am o buna capacitate de comunicare. Poate alta data.
Lasati-ma singura, imi trece. Luati un porumbel.

sâmbătă, 16 februarie 2008

Tandala de seara si ceara

Mi-am cumparat creioane de ceara. Pe verso, coperta (fotocopiata) a unei carti de economie. Traim magrittian si rasfoim albume cu sculpturile lui Rodin, intr-o sauna de 1mc. Tschuss.

miercuri, 13 februarie 2008

Must the show go on?

Seara de teatru. Eduard al treilea, piesa recent atribuita lui William Shakespeare, la sala mare a Teatrului National. Eveniment al scenei bucurestene, spectacolul n-a mai fost montat decat de doua ori la nivel international, iar la noi beneficiaza de o distributie impunatoare (Ion Caramitru drept cap de afis) si de regia unui adevarat maestru, Alexandru Tocilescu. Presa abunda de elogii... totusi, la pomul laudat sa nu te duci cu sacul. Te poti intoarce cu el aproape gol.
Acest Edward the Third a fost unul dintre cei mai mari regi ai Angliei. I-a tinut la respect pe scotieni si a cucerit Franta, invingandu-l pe seniorul sau, Jean Valois (o victorie temporara, luptele prelungite dand nastere Razboiului de o suta de ani). Pe plan intern, a infaptuit numeroase reforme si a asistat la primele epidemii de ciuma. Asadar, un personaj puternic, impunator si ofertant pentru Caramitru, care insa n-a reusit sa-i dea credibilitate. Cel de-al doilea Eduard se lupta in van cu redundantele textului, o face pe indragostitul naiv de varsta a doua si se agita in mod neproductiv in privinta razboiului. Actorul e prea matur pentru prima ipostaza, deci pare ridicol in ea, iar in a doua nu reuseste sa impuna respect, sa intimideze, desi spumega si rage excesiv.
Tema este onoarea - pastrarea cuvantului dat, moralitatea unui juramant care implica pacatul - dar este mai bine sustinuta de personajele secundare. Un vasal isi infrunta stapanul, pentru ca a promis sa obtina un permis de trecere pentru cel care-l prinsese in razboi. Fiul regelui Frantei isi infrunta tatal, pentru ca-i acordase unui conte englez permisiunea de a-i traversa nestingherit domeniile. O fiica isi infrunta tatal, pentru ca o indeamna sa-si incalce legamantul conjugal pentru a se darui poftelor regelui, celui care-i datoreaza supunere. De fiecare data, se ciocnesc datoria fata de senior si cuvantul dat altuia - care reprezinta, in ultim, cuvantul dat tie insuti si lui Dumnezeu. Codul cavalerilor devenit lege universala. Si e gata sa-l incalce tocmai acela care-ar trebui sa slujeasca de pilda tuturor, Eduard. In pasiunea lui bolnavicioasa pentru contesa de Salisbury, ar varsa sange nevinovat pentru a face posibila legatura lor.
Cu toate tanguielile lui Caramitru care-i dau aerul unei parodii, episodul dragostei e bine inchegat si suficient siesi. De sine statator, dar la fel de bine as putea zice izolat si nejustificat, necorespunzandu-i nimic mai tarziu, asadar, departe de a conferi simetrie intregului, ii rupe echilibrul. Cantitativ vorbind, e insignifiant si nu poate contrabalansa tema istorica, deci se pierde o structura biplana vag schitata. As fi preferat o piesa pur istorica. Din pacate, sunt multe fire care nu duc nicaieri si episoade care nu-si au rostul, nu se explica. O sumedenie de interventii exagerate ale personajelor tergiverseaza finalul, fara a adauga, de fapt, nimic; scurte scene care s-ar fi rezolvat/rezumat mult mai elegant prin simple replici. Te lipsesti cu draga inima de cateva minute din cele trei ore si jumatate de piesa (!) pentru un ritm mai alert, mai sustinut, un discurs fara poticneli si mai putin impodobit (fara a ma referi la stilul adjectivizat al dramaturgului), un sfarsit mai puternic. Altfel... este plictisitor.
Acesta a fost fondul, ramane de vorbit despre forma. Apara-ne, Doamne, de cliseele de exprimare din teatru, de bratul ridicat suav spre cer, cu degetele palpitand, sau de mana intinsa care intreaba zeii in chip hamletian si din care nu lipseste decat craniul unui mascarici pentru a completa efectul! Serban Ionescu, ne-ai dezamagit. Asemenea gingasii nu stau bine unui rege francez consumat de pofta de putere, care se agita prin sala tronului ca un leu in cusca si-si rupe pulpanele pelerinei, ravasind totul in jurul lui. Toata piesa astepti o scena de lupta, una singura, bine coregrafiata, sa nu se fi incurajat si urlat in zadar toti acei soldati - si nu primesti decat ceva scurt si fortat spre sfarsit. Mi-a placut, in schimb, micul dans/lupta simulata de tobosarii celor doua tabere. Dar ca sa nu fie razboiul Marele Absent al unei relatari istorice, te poti bucura de o gramada de manechine/cadavre rasturnate de glasul manios al Printului Negru si de proiectia unei batalii navale (decupate, dupa cum am aflat, din filmul Pearl Harbour, cu avioane si explozii cu tot), sau de cartoons cu soldati medievali. E un anacronism tragi-comic sa-i vezi pe cei doi regi urmarindu-si propria batalie pe retroproiector! Alegerea mi se pare simpla: ori il modernizezi complet pe Shakespeare, ori nu te atingi de nimic... variantele intermediare le creeaza spectatorilor o confuzie rusinata. In rest, decorul este inspirat, cu o piesa multifunctionala jucand rol de zid de cetate sau pod medieval. Bine-ar fi sa-l completeze fundalul sonor, dar aceasta, din pacate, e cum nu se poate mai nepotrivit - jazz, ba chiar si un moment de punk! Muzica e inserata cu incapatanare, ca sa sublinieze ceea ce e deja evident. Nu e nevoie sa asculti You are my fascination ca sa stii ca Eduard s-a indragostit de contesa. Linistea ar fi mult mai graitoare in anumite momente.
Astept sa fiu contrazisa. Cronicile din presa sunt, dupa cum am mai spus, favorabile.

duminică, 10 februarie 2008

Istoria asediului Lisabonei

Sa n-aud de inimioare roz, cutii de ciocolata si amorasi, ursuleti de plus si Valentini. In schimb, luati ceva autentic (Saramago):

Raimundo Silva se arunca asupra telefonului, indoindu-se o clipa, Si daca nu e ea, ea era, Maria Sara, care ii spunea, Nu trebuia s-o faci, De ce, intreba el, nedumerit, Pentru ca de azi inainte nu voi mai putea trai fara sa primesc in fiecare zi trandafiri, Voi trimite in fiecare zi, Nu ma refer la trandafiri trandafiri, Atunci, Nimeni n-ar trebui sa aiba voie sa dea mai putin decat a dat vreodata, nu se dau roze azi, ca sa dai maine un desert, Nu va fi nici un desert, E doar o promisiune, nu stim, E adevarat, nu stim, eu n-am stiut ca-ti voi trimite doi trandafiri, iar tu, Maria Sara, nu stii ca doi trandafiri gemeni sunt aici, intr-o glastra, pe o masa unde se afla niste hartii, pe care e scrisa istoria unui asediu care n-a avut loc niciodata, langa o fereastra care da spre un oras care nu exista asa cum il vad, Vreau sa cunosc aceasta casa, Probabil n-o sa-ti placa, De ce, N-as putea sa explic, e o casa simpla, mai rau, fara nici un fel de frumusete, ne-am adunat aici eu si cateva mobile, desperecheate, cartile sunt multe, traiesc din ele, dar eu sunt cel care se afla vesnic in exterior, chiar cand corectez o greseala a tipografiei sau a autorului, nu sunt decat trecatorul care, intr-o gradina, dintr-o exigenta de curatenie, ridica frunza de pe jos si, nestiind ce sa faca cu ea, o pune in buzunar, asta-i tot ce duc cu mine, frunze uscate, vestede, nici un fruct bun de mancat, Voi veni sa te vizitez, Nimic nu-mi doresc mai mult pe lume, se intrerupse un scurt moment si adauga, Deocamdata, dar, ca si cum s-ar fi cait de cele spuse, parandu-i-se mult prea indraznet, se corecta, Scuza-ma, n-am zis-o cu intentie si, cum ea tacea in continuare, lasa sa-i scape cuvinte pe care niciodata nu si-ar fi imaginat ca ar fi fost capabil sa le rosteasca, directe, sincere, explicite prin ele insele si nu prin vreun joc de prudenta insinuare, Bineinteles ca a fost cu intentie, si nu-mi cer scuze. Ea rase, isi drese glasul, Problema mea, in aceasta situatie, e de a sti daca ar fi trebuit sa rosesc inainte, sau daca acum ar fi cazul sa rosesc, Imi amintesc ca te-am vazut o data rosind, Cand, Cand am atins trandafirul din biroul tau, Femeile rosesc mai des decat barbatii, suntem sexul fragil, Amandoua sexele sunt fragile, si eu am rosit, Stii, vasazica, o multime de lucruri despre fragilitatea sexelor, Imi cunosc propria fragilitate si mai stiu cate ceva si despre fragilitatea celorlalti, daca or sti cartile despre ce vorbesc, Raimundo, Da, De indata ce am sa pot iesi, vin sa te vizitez, insa, Te astept, Imi plac aceste cuvinte, Nu inteleg, Cand voi fi cu tine, va trebui sa continui sa ma astepti, asa cum si eu voi continua sa te astept, nu stim deocamdata cand vom sosi, Te voi astepta, Pe curand, Raimundo, Sa nu intarzii, Ce-o sa faci dupa ce inchidem, Voi ridica tabara din fata Portii de Fier si ma voi ruga Preasfintei Fecioare sa nu le vina maurilor ideea sa ne atace in timpul noptii, cand toata lumea va dormi, Ti-e frica, Tremur de groaza, Asa de tare, Inainte de a incepe acest razboi, eram doar un corector fara nici o grija mai mare decat sa trasez corect un deleatur ca sa-l explic autorului, Am impresia ca sunt interferente pe fir, Sunt strigatele maurilor care ne ameninta de pe metereze, Ai grija de tine, N-am venit atat de departe ca sa mor in fata zidurilor Lisabonei.

luni, 4 februarie 2008

Din vacanta adunate si-napoi vacantei date

Brasov.
Am stabilit un nou record la coborarea pe Drumul rosu. O ora si jumatate, cazaturi nenumarate. Albertina Tomba este, pana la urma, un antitalent al schiului.
Turcii vin la schi in Romania.
Stiati ca inca se mai fac creioane cerate? In mintea mea erau atat de strans legate de gradinita, incat mi se parea firesc sa fi disparut de pe piata cand am inceput clasa I.
Intr-un anticariat de langa Biserica Neagra gasesti carti in germana la numai 1 RON.
Laptele de nuca de cocos este incolor si are gust de morcov.
Oituz / Slanic Moldova.
Undeva langa Slanic se va construi un drum spre Ardeal. Sunt cateva vile paraginite in statiune, dar si un cazino.
Matusa Veronica este o femeie foarte perspicace. A stiut exact ce sa ma-ntrebe astfel incat sa nu pot sa-i raspund.
Scrumbia la gratar nu are nevoie de lamaie.
CFR-ul nu se ingrijeste de pagina sa de internet, iar mama este fiinta cea mai neintelegatoare din lume.
Bucuresti.
S-a vazut, in sfarsit, Filantropica. Se cuvine si sa radem, si sa plangem. Sowohl als auch.
E trist ca dupa aproape un an sa nu-ti poti adauga decat doua randuri in CV?
Am terminat jurnalul. Nu spun al cui. Daca primesc permisiunea, data viitoare veti citi ceva bun, frumos si pur din el.
Curatenie in birou, cartile semestrului I s-au mutat in biblioteca. Am dat peste New Ideas from Dead Economists si m-am apucat de citit.
Pisoiul nu m-a uitat... am lipsit prea putin.
Posibilitate de evadare. La Reykjavik (orasul, nu trolul), Amsterdam sau Budapesta. Cinci luni.
Planuri de ceainarie. O sa revin cu povesti.