duminică, 13 ianuarie 2008

Dor de Tori

N-o mai ascultasem de mult timp. De fapt, n-am mai ascultat aproape nimic in ultimele luni, am trait intr-o lume lipsita de sunete. Dar in seara asta am intins in mod automat mana spre CD-ul ei. Instant addiction (again). Azi, inclin spre Ii e e e, She's Your Cocaine, The Beekeeper si... rasfoiesc jurnalul din vara pentru insemnarea despre concert. Here it is.
14 iulie 2007 - [...] In prima parte a concertului am urat-o, da, pentru ca ma secatuia, ma secatuia literalmente de energie. Parca-si tragea toata vlaga de a canta din mine, se hranea prin tentacule invizibile cu atentia mea, lasandu-ma pironita de scaun, redusa la o pereche de ochi care s-o vada, urechi care s-o auda si palme care sa o aplaude la sfarsitul fiecarei melodii. Am stat teapana, tintuita de scaunul acela incomod, privind-o fix - la un moment dat imi lacrimau ochii si mi se parea ca vad pianul ridicandu-se incet, centimetru cu centimetru, de la podea. Langa mine, Vero mai-mai ca dansa pe scaun, totul curgea prin ea, pe cand eu eram un receptacul in care ea-si turna veninul, muzica, ritmul, versurile, infatisarea de prostituata inteleapta (nu ca n-ar fi intentionat sa arate asa, totul era asumat si pregatit meticulos), spatele gol, costeliv si emaciat, gura rujata aprins, cu ranjetul caracteristic... Si-a turnat atat, incat aveam senzatia ca s-a transferat in mine, intr-un fel de acuplare extraordinara. Imi batea inima in ritmul muzicii ei, si a fost tare, asurzitoare, intr-o versiune mult mai agresiva a melodiilor. Cruel, in stil Haggard! A fost dura, aproape malitioasa, iar in cazul cantecelor de pe ultimul album, acest lucru s-a dovedit un punct in minus, pentru ca n-am prea putut urmari versurile. Pacat ca nu le stiam. Sau poate a fost un punct in plus, pentru ca m-am putut concentra strict asupra liniei melodice... si asupra fiintei care se framanta intre doua piane si-o orga electrica, facand dragoste cu ele, unduindu-se si pierzandu-se intre doua microfoane. Quite a show, in sensul cel mai bun al cuvantului. A cantat Crucify si Silent All These Years, fara nici o bucurie. Doar in Siren si Hey Jupiter am recunoscut-o pe Tori - Cea de pe album; Hey Jupiter a fost sfasietor de trista. La fel si Yes, Anastacia. Dar asta e menirea ei, sa se reinventeze incontinuu, sa caute mereu noi inflexiuni ale vocii sale - ah, cred ca n-am mai auzit niciodata o voce atat de maleabila, de clara, de precisa in cele mai mici detalii, puternica si expresiva. A fost o alta Tori si tocmai prin asta a fost Tori. Cele cinci personaje de pe coperta ultimului album, fiecare cu stilul, atitudinea, blogul si zeitatea ei antica sunt un gross understatement a pietrei pretioase cu mii de fatete care este personalitatea ei. Uuuh. Spre final am avut suficienta putere - let's see how brave you are - sa ma ridic, sa dansez si sa aplaud. Spectacolul s-a prelungit prin doua bisuri, adevarata generozitate fata de fanii dintr-o tarisoara lipsita de importanta pe care amana de mult sa o viziteze. Ma intreb dac-o sa mearga la Bran. Va fi dezamagita sa afle ca Dracula n-a locuit niciodata acolo. Nici macar Vlad Tepes.
Asta a fost atunci. Impresii la cald, cu toata naivitatea de rigoare. Singurul lucru pe care nu l-am notat a fost senzatia distincta din timpul concertului, la fel de concreta ca o intepatura in piept, ca Asta E, mai mult de-atat nu exista, the ultimate music si de-acum incolo nu voi mai (putea) asculta altceva. Am inteles de ce spunea Cartarescu in Orbitor ca durerea cea mai mare a unui scriitor este ca oricat de buna ar fi cartea lui, vei citi o alta dupa ea. Extrapoland spre muzica, ea a depasit limita asta.

Un comentariu:

Anonim spunea...

fix juma de an, asta n-ai punctat. abia la a doua citire am observat