duminică, 21 decembrie 2008

Acasa

Mama dascaleste nazdravaniile pisicului, tata ma ia la facut ciocolata de dimineata - Then have my lips the sin that they have took... pentru ca n-am putut rezista spumei de cacao care bolborosea pe foc. Sus-numitul pisic se ascunde seara sub pat si-si exerseaza serenadele miorlaite, iar fetele ma fac sa rad tare si cu pofta, ca intotdeauna. Bratele lui sunt la fel de primitoare si inca nu i-am uitat codul de la interfon. Sin from thy lips? O trespass sweetly urged! Give me my sin again. Strugurii de la Constanta sunt mai gustosi, dupa atata jind. Telemeaua idem, iar baia fierbinte e sfanta! Romana suna foarte dulce; continuu sa tresar in mod placut de fiecare data cand aud trecatori vorbind pe strada. Inca lucrez la patinatul cu spatele si in curand imi voi incerca si pantalonii noi de schi. Nimic nu pare sa se fi schimbat acasa; deocamdata incerc sa vad doar partile bune.

marți, 16 decembrie 2008

Zen

Incantatii celtice, monstri mitologici japonezi si Janis Joplin. E o sesiune boema. M-am impacat cu preferinta mea pentru clasic si cu orice-ar putea aduce anul viitor. Iar joi seara zbor acasa. Unagi to you all.

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Zaanse Schaans

Cu cat vad mai mult din Olanda, cu atat o apreciez mai putin. De vina trebuie sa fie dorul de casa, care nu-mi mai lasa nici un pic de rabdare. De exemplu, astazi am vizitat un sat tipic, cu mori de vant, diguri si-o campie perfect plata care la primavara va fi acoperita, banuiesc, de lalele. Curat si organizat fara cusur, astfel incat turistii chinezi sa coboare din autocare direct in fata magazinelor de suveniruri, sa se plimbe putin printre casutele de lemn cu gradini impecabile si sa-si termine de mancat clatitele la timp pentru a urca intr-o moara. Cateva muzee mici prezinta obiecte si activitati traditionale, exact cele la care te-ai astepta. Saboti de lemn. Costume nationale cu broderie complicata. Diamante. Procesul de pregatire al branzei, de fapt un cascaval iute si uscat. O surpriza placuta, ceasuri si instrumente marinaresti, intr-o casuta al carei muzeograf trebuie sa fie omul cel mai cuminte de pe lume. Ciudat cat de linistita pare Olanda traditionala. O vad ca pe o cultura a interiorului si a universului mic, in care fiecare individ sta aplecat asupra bucatii sale de mecanism fin, mesterind la ea sarguincios, zi dupa zi, in timp ce, afara, polderele sug o ploaie marunta si sacaitoare. Patura de mijloc si mica ei bogatie comoda. Mai toate scenele lui Vermeer se desfasoara inauntru, iar putinele tablouri care fac exceptie de la aceasta regula arata tot zidul exterior al unei case. Mi se pare reprezentativ. Probabil ca secolele de sentimente inabusite au reusit sa-l adoarma de tot pe olandezul de rand, cu bicicleta si expresia sa placida. Coffee-shop-urile miros chiar de la prima ora a oameni care-si cauta agitatia.
M-am plictisit de magnetii de frigider cu ciuperci si marijuana. De peisagistica asta monotona unde nu rasare un singur copac la linia orizontului. De aceleasi conversatii, la nesfarsit. Vreau dezordine. O denivelare pe care sa ma pot catara. Un pic de framantare adevarata. O -are, un -re, un R! La naiba, o bucata de telemea!

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Cum ninge in Amsterdam

Prima ninsoare vine dintr-un nor negru (care face un tablou de-o clipa minunat cand ascunde soarele in spatele lui). Mai intai cade grindina, apoi niste fulgi ciudati, bilute perfecte de plastic alb si tare (nu seamana deloc cu fulgii scamosati si pufosi de acasa!). De-abia se depune primul strat, ca spectacolul s-a si oprit. N-a durat decat un sfert de ora, iar vajnicii biciclisti olandezi nici n-au bagat-o de seama.
In schimb, s-ar parea ca s-a sincronizat de minune cu prima ninsoare din Botosani.

miercuri, 12 noiembrie 2008

Mamaruta

Avem un nou locatar. De unde-neunde, cum-necum, a aparut o buburuza. Ca un semn bun. In mijlocul lunii noiembrie, a zburat pana la etajul al cincilea si a gasit un geam deschis. E rosie si are o sumedenie de picatele - nu doar sapte, cum au suratele ei de acasa. Nu stiu ce-ar trebui sa se intample in continuare, daca va intra in hibernare sau se mi se va plimba toata iarna printre picioarele scaunului. As vrea s-o pastrez, dar... cu ce se hraneste o buburuza? In seara asta i-am manjit mandibulele cu o codita de strugure. La noapte o s-o aud bazaind cantece de betie. Deja s-a catarat pe perete si sta cu capul in jos.

duminică, 9 noiembrie 2008

Ghid turistico-biografic

Doua examene cu politraumatismele psihologice de rigoare, doua videoclipuri edificatoare despre inutilitatea anumitor strategii de investitii, trei drumuri in centru la ora la care pescarusii isi iau micul dejun in tipete, cinci maimute intelepte tinand sfat in muzeul familei van Loon, o mana de castroane de supa de la cantina cu continut neidentificabil, cateva nopti cu cer portocaliu de iarna si aer rece, intepator, numeroase ridicari din umeri la adresa incompatibilitatilor culturale, prea multe Suikerwafels si toate capitolele din Middlemarch mai tarziu... ma plimb din nou pe Keizersgracht duminica dimineata, bate vantul si curg frunzele, iar un turist se opreste sa fotografieze jonctiunea a trei poduri. E atat de liniste incat mi se pare ca aud ticaitul ceasului de mana si ma gandesc la zilele pe care le mai am de petrecut aici. De buna seama ca nici la sfarsitul lor nu voi sti unde mi-e locul.

duminică, 26 octombrie 2008

Seninatate

In ziua a saptea, Domnul s-a odihnit si a binecuvantat lucrarea Sa.
In ziua a saptea, omul s-a trezit mai devreme decat de obicei, pentru ca timpul tocmai fusese dat cu o ora inapoi. S-a imbracat, nu cu hainele cele mai bune, pentru ca nu i-o permiteau ploaia si vantul de afara, ci cu unele groase si comode. Si s-a dus la slujba in franceza de la Begijnhof, cautand impacare in sinea lui. In sfarsit, a gasit in curtea beguinelor toata linistea pe care si-o dorise, pentru ca ploaia alungase aproape toti turistii. A descoperit ca-i place sa cante rugaciunile catolice, dar ca-i e dor de o icoana ortodoxa si sa asculte lectura Evangheliei din a-nu-stiu-cata duminica dupa Pasti. Dincolo de aceste detalii de forma, fondul a fost cald si iubitor, deci omul s-a simtit acceptat si vesel.
Dupa slujba, omul s-a dus la targul de vechituri de la Nieuwmarkt, sa-si desfete ochii cu lucrarea Domnului, in forma ei cea mai inzorzonata si dezordonata. Brose tricotate de fetele batrane din Scandinavia. Pietre mari, albastre si irizate, in forma de ou, scoase de pe fundul Marii Caraibelor. Presse-papiers din fier stilizat si ruginit, care trebuie sa fi apartinut unui gentilom din vremea revolutiei de la 1848. Lupa cu care a descifrat Champollion hieroglifele de pe un papirus egiptean si ocheanul prin care a intrezarit Amerigo Vespucci tarmurile unui nou continent. Amulete vikinge si perne indiene, cat cuprinde. Mai lipseau doar mirodeniile si cafeaua proaspat macinata dintr-un suk, pentru ca omul sa aiba la indemana toata intelepciunea lumii si negotul ei, cuprinse in cateva tarabe. S-a minunat de cate se pot face in sase zile si s-a intors acasa cu metroul.
Cand ploua in ziua a saptea, Amsterdamul este neobisnuit de cuminte.

Notele traducatorului:
Alte lucruri de care omului i-e dor: ghinde, castane si nuci. Se pare ca solul neerlandez nu zamisleste asa ceva.
Exista o biserica ortodoxa in oras, dar slujbele se tin doar in olandeza si slavona.
A propos de slavona, zilele astea ii gadila omului auzul in mod placut cuvinte precum bajenie, a se tangui, a zabovi, prielnic, pestrit si polonic.
Cat a scris aceasta postare, omul si-a adus aminte de o poezioara despre zilele saptamanii, pe care i-o spunea Mamaia in copilarie. Evident, o s-o impartaseasca lumii intregi (nu neaparat celei din Nieuwmarkt).
Bonjour, Luni.
Mersi, Marti.
Ce mai faci tu, Miercuras?
M-a trimis madam Joi
Sa vii Vineri pe la noi
In salon de Sambata
Sa bem ceai Duminica.

luni, 20 octombrie 2008

Cumpar o vocala si-o bucata de cer

Amsterdamul nu a fost niciodata mai frumos decat zilele astea, doar pentru ca a fost el aici.

duminică, 12 octombrie 2008

Zi cu poze si cu frunze

Toamna, cand eram mica, mergeam cu tata in Herastrau si adunam frunze uscate. Le aduceam acasa, le pictam pe-o parte si le imprimam pe hartie. De data asta, le-am lipit pe pereti :D.


Ghici ghicitoarea mea: ce e asimetric in poza de mai sus?

Aroon a vrut sa apara si ea in poza, poate o vede cineva din Irlanda natala...

Begijnhof

N-ai spune ca tocmai Amsterdam, orasul care respira a protestantism cuminte si in care bisericile se transforma astazi in cluburi, a fost vreodata scena unor dispute religioase. Dar in timpul Reformei au fost inchise mai toate bisericile catolice, inclusiv capela beguinelor din Begijnhof. Aceste femei batrane locuiau intr-un cerc inchis de case din centrul orasului si-si dedicasera viata actelor de milostenie, fara a fi calugarite. In ciuda insistentelor oficialitatilor, beguinele au ramas catolice si au continuat sa-si tina serviciul religios, de fiecare data in alta casa, pentru a nu fi prinse. Actuala capela catolica din Begijnhof este de fapt o casa veche, transformata in loc de rugaciune.
Exista si o legenda despre credinta lor: pe patul de moarte, una dintre batrane, Cornelia Arents, a cerut sa fie inmormantata intr-un mormant simplu, pentru a rascumpara vina familiei sale, convertite la protestantism. Dorinta ei nu a fost respectata si sicriul a fost plasat in capela, doar pentru a fi gasit a doua zi afara, la usa acesteia. Minunea s-a repetat de trei ori pana cand dorinta beguinei a fost indeplinita.
Astazi, casele din Begijnhof sunt inchiriate unor batrane nevoiase, care le ingrijesc cu meticulozitate. E unul dintre locurile cele mai linistite din Amsterdam, macar dupa ce pleaca toti turistii (care vin in special pentru cea mai veche casa de lemn din oras, aflata la numarul 34). O sa mai vizitez locul, pentru ca slujba de duminica se tine in franceza...
I thought it good to shew the signs and wonders that the high God hath wrought toward me.(Daniel 4:2)

joi, 9 octombrie 2008

Orange clouds raining in my head

Citesc pentru licenta.
De fapt, citesc in speranta ca-mi va veni o idee pentru licenta. De-a lungul timpului, cele mai bune idei mi-au venit in timp ce ma balaceam in cada; asa s-a intamplat cu lucrarea pentru atestatul de engleza dintr-a XII-a, paralela dintre Frankenstein si etica clonarii (imi dau seama cu bucurie ca multe dintre problemele geneticii de atunci, cu solutii controversate, si-au gasit dezlegari acceptabile din punct de vedere etic... si-au trecut numai doi ani!). Din pacate, camera din Saprhatistraat nu este dotata decat cu o banala cabina de dus, al carei potential creator inca n-a fost dovedit.
De fapt, incerc sa citesc. Vecinul de dedesubt asculta Alexandrina, tare de tot. Ma enerveaza, pentru ca imi lasa impresia de om care a reinventat roata. E adevarat, nu toata lumea a stiut-o de la inceput si a fost simplu noroc (ve-roc) ca eu i-am primit din timp cantecele, dar entuziasmul tarziu al acestui tip ma deranjeaza. Mai demult asculta Margineanu; era mai bine.
De fapt, imi pare rau ca n-am scris zilele trecute despre senzualitate. Voiam sa scriu despre lascivitatea perelor care-ti curg in mana, zemoase, nisipii si dulci, intr-o amiaza cu soare, pe Nieuwe Prinsen Gracht, cand nu ai nici un servetel la tine si trebuie sa-ti lingi degetele copilareste. Sa recunosc ca sunt o senzuala, deci caldura soarelui pe obraji imi va provoca intotdeauna mai multa placere decat intelegerea unui model complicat despre obligatiuni. Deh, George este fermierul, omul strans legat de pamant.
De drept?

duminică, 28 septembrie 2008

Goya ('s holiday)

The sleep of reason produces pancake monsters.
P.S. Daca v-a dus gandul la Hegel's Holiday al lui Magritte, ma bucur.

vineri, 26 septembrie 2008

"Oamenii... maine"

In Amsterdam am devenit si mai meteo-dependenta decat eram acasa. E suficienta o dimineata cu soare ca sa cred ca pot salva lumea. Sau macar o bucatica din ea. Azi mi-a casunat pe legaturi din trecut, prietenii destramate din neglijenta. Pentru ca de-a lungul timpului am pierdut o gramada de oameni in felul asta. Mi-am spus ca erau doar prieteni circumstantiali, ca am stat o perioada impreuna numai pentru ca s-a intamplat sa locuim in blocuri vecine, sa invatam patru ani in aceeasi clasa sau sa ne scriem candva scrisori. Si ca daca intr-adevar ne leaga ceva la un nivel mai profund, vom ramane prieteni. Filtrul a functionat si majoritatea s-a pierdut fara ca eu sa schitez un gest, sa initiez un contact. Sau m-am retras dupa o singura incercare, intampinata cu prea putin entuziasm din partea lor, pentru ca pretioasa mea mandrie fusese ranita. Asa am plecat chiar de langa prieteni de care nu credeam ca m-as putea desparti vreodata. Imi pare rau. Si uneori cred ca nu e prea tarziu sa reincep ceva, desi inca nu mi-am stabilit un numar realist de ani dupa care salutul devine ridicol. Asa m-am agitat azi. In dictionarul meu de rime, dimineata suna a exuberanta. Am citit bloguri, am cautat adrese si id-uri. L-am gasit pe un coleg de gimnaziu printre voluntarii de la Crucea Rosie, dar fara date de contact. Am auzit ca omul acela ar fi in Japonia acum, dar ce conteaza cateva mii de kilometri in fata elanului meu de resocializare? Evident, nu am reusit nimic concret, iar seara rimeaza cu moleseala. Imi aman intentiile nobile pentru urmatoarea zi cu soare.
[titlul citeaza blogul unei colege de liceu, pe care nu stiu sigur dac-am pierdut-o sau nu]

sâmbătă, 20 septembrie 2008

Brussels sprout

Bruxellesul e urat. Am auzit-o inainte sa plec, de la o fata din camin, si era scris si intr-un ghid al orasului. Intr-adevar, o asemenea calamitate de amestecuri arhitecturale nu am vazut decat in Bucuresti (ceea ce, impreuna cu reclamele atarnate peste tot si cu traficul zgomotos, m-a facut sa ma simt ca acasa). Palate regale cu blocuri comuniste a la cladiri de birouri de sticla, in pur stil american, iar in centru ceva gotic si case olandeze. Intregul este mai putin decat suma partilor in acest caz, de aceea recomand numai latura cea mai buna a orasului: cea gastronomica. (Deh, suntem romani, deci trebuie sa vorbim despre mancare! Plus ca in ghidul mai sus-pomenit mai scria ca the national sport in Belgium is eating, eating, eating!)
De jur imprejurul pietei mari, numai chocolatiers. Cum iesi dintr-un magazin, il vezi pe cel de vis-a-vis, iar daca incerci sa cotesti la stanga, dai de inca unul: nici o scapare! Si trebuie sa intri in toate, indiferent de cate magazine ai vazut pana acum, pentru ca fiecare isi etaleaza sortimentele proprii. Aici ai zeci de feluri de praline, dincolo te imbata aroma minunata a ciocolatei cu rom, undeva poti gusta ciocolata amaruie, pentru cafea, in al patrulea loc gasesti ciocolata frumos ambalata, in forma de casuta. Brusc, intelegi de ce era multumit Poirot sa-si petreaca Craciunul singur, doar cu o cutie generoasa de ciocolata! Te saturi din privit, mirosit, pipait si auzit, si-l lauzi intr-o franceza nesperat de buna pe chocolatier-ul de serviciu - discutie intre doi abstinenti!
Nu-i nimic, te consolezi mai tarziu cu o gauffre calda si cu un pahar de bere. Am mers intr-un bar care serveste doua mii de feluri de bere si am incercat-o pe cea cu zmeura. Buna: cand o sa ne plictisim de Redds cu lamaie, poate o sa importam si noi asa ceva. Pentru cei inca infometati, langa berarie e o strada numai cu restaurante, unde chelnerii te imbie in toate limbile Europei la mancarea traditionala belgiana, scoici cu cartofi prajiti. La asta am zis pas.
Inchei - nu apoteotic, ci apetisant, prin...
P.S. Sunt suparata pe Bruxelles dintr-un singur motiv: nu a pus casa lui Magritte pe harta turistica. Deci de data asta nu am reusit s-o vad...

miercuri, 17 septembrie 2008

The Tulip Mania

O bucatica interesanta din istoria lalelei, a Olandei si a crahurilor (dupa cum se va vedea, nu neaparat bursiere). Lalele sau imobiliare, oamenii nu se invata minte.

The years of tulip speculation fell within a period of great prosperity in the republic of the Netherlands. Between 1585 and 1650, Amsterdam became the chief commercial emporium, the centre of the trade of the northwestern part of Europe, owing to the growing commercial activity in newly discovered America. The tulip as a cultivated flower was imported into western Europe from Turkey and it is first mentioned around 1554. The scarcity of tulips and their beautiful colours made them a must for members of the upper classes of society.
During the build-up of the tulip market, the participants were not making money through the actual process of production. Tulips acted as the medium of speculation and their price determined the wealth of participants in the tulip business. It is not clear whether the build-up attracted new investment or new investment fueled the build-up, or both. What is known is that as the build-up continued, more and more people were roped into investing their hard-won earnings. The price of the tulip lost all correlation to its comparative value with other goods or services.
What we now call the tulip mania of the seventeenth century was the sure thing investment during the period from the mid- 1500s to 1636. Before its devastating end in 1637, those who bought tulips rarely lost money. People became too confident that the sure thing would always make them money and, at the period's peak, the participants mortgaged their houses and businesses to trade tulips (!!). The craze was so overwhelming that some tulip bulbs of a rare variety sold for the equivalent of a few tens of thousands of dollars. Before the crash, any suggestion that the price of tulips was irrational was dismissed by all the participants.
The conditions now generally associated with the first period of a boom were all present: an increasing currency, a new economy with novel colonial possibilities, and an increasingly prosperous economy together had created the optimistic atmosphere in which booms are said to grow.
The crisis came unexpectedly. On February 4, 1637, the possibility of the tulips becoming definitely unsalable was mentioned for the first time. From then until the end of May 1637, all attempts at coordination among florists, bulbgrowers, and the Netherlands were met with failure. Bulbs worth tens of thousands of U.S. dollars (in present value) in early 1637 became valueless a few months later. This remarkable event is often discussed by present-day commentators, and parallels are drawn with modern speculation mania.

vineri, 5 septembrie 2008

Nici o saptamana fara bilant

Trebuie sa fie zece zile de cand am ajuns la Amsterdam si lucrurile au inceput sa se aseze. M-am obisnuit cu vremea mohorata, cu oamenii, cu senzatia ca nu gasesc niciodata produsele de care am nevoie la supermarket, cu h-ul rascolit din gat. Ghicesc si cum o sa fie la facultate, la care materii o sa muncesc cel mai mult. Va fi greu, dar imi place; tot ma plangeam eu ca dormitez la ASE... s-a dat trezirea pentru urmatorii doi ani! Ma salveaza matematica, draga de ea, mai intai de o buna parte din econometrie, apoi de teoria jocurilor (in seara asta mi-am programat sa revad A Beautiful Mind). Totul este scriitura? Nu, totul este matematica. Aleluia.
Activitati conexe. M-am apucat de gatit (de fapt, ne-am apucat de gatit, uite-asa enter Diana) - si asta e cu siguranta cel mai bun semn ca m-am acomodat cu locul. Mancarica de legume de astazi, cu rosii in exces, a fost cel mai gustos lucru pe care l-am mancat in acest oras, dincolo de faptul ca am pregatit-o cu manuta mea. De fapt, cred ca s-a declansat un fel de cooking frenzy, pentru ca-mi vin tot felul de idei culinare, de genul ca as putea recicla sosul pentru o portie de paste... la Bucuresti asta nu s-ar fi intamplat niciodata! Mama, tata, v-ati luat de-o grija cu mine. Inca o activitate conexa: petrecerea studenteasca de aseara. Stau prost la capitolul networking si pace. Cineva-mi spunea, inainte sa plec, ca sunt rasfatata cand le cer oamenilor sa nu fumeze langa mine si ca voi vedea eu la Amsterdam, unde se va fuma iarba in jurul meu. S-a fumat, aseara, si nu i-am reprosat nimic celui in cauza. Poftim.
M-am plictisit de postarile astea - enumerative; dar scriu rar, deci retrospectiv. Promit sa nu ma mai asez la laptop pana sub impresia unui eveniment proaspat. Deocamdata, sunt romantica de una singura si scriu la lumina lumanarii. Waste.

duminică, 31 august 2008

Arnhem

Sper sa fi luat un premiu statuia asta, mi-a placut mult...

Conflicting advice

Inainte sa plec, el mi-a sugerat sa postez in fiecare zi cate o poza. Pe de alta parte, cand i-am aratat pozele facute azi in Arnhem, la concursul international de statui vii, mi le-a desfiintat chiar pe cele mai dragi. Anyway... poza asta imi place mult, e a la Tori si nu ma pot abtine sa n-o pun.

vineri, 29 august 2008

Iaca si pozele




Din vale de la Rovine...

Care va sa zica, cum s-ar zite... am ajuns la Amsterdam. Ba chiar am trecut cu brio de primele trei zile. Nici un atac de panica, putine momente de singuratate: la nivel psihologic, rezist mult mai bine decat ma asteptam. Secretul e sa nu ma gandesc mult la casa si la cei de acolo, pentru ca m-as intrista.
Intre timp, orasul e frumos si oamenii sunt amabili, asa ca ma concentrez asupra lor. M-am plimbat pe raul Amstel si am fotografiat lebede. Mai inoata pe-aici si un fel de piropopircarite negre, cu ciocul alb, care-si fac siesta pe casele de pe canale. De pe rau, am ajuns intr-o piata de flori si intr-una hippie. La moda sunt lalelele bicolore si hainele imprimate: monochrome is out! Ca sa ma conformez, mi-am cumparat doua esarfe indiene si ma mai gandesc asupra lalelelor. Cand o sa bata vantul, esarfele astea studentesti o sa se agate in ghidonul vreunui biciclist: se plimba cu miile pe-aici. Sunt pe locul doi, ca prioritate in trafic, dupa tramvaie. Pietonii sunt de-abia pe patru, dupa masini. Era sa ma ciocnesc de unul, astazi. Era sa ploua ieri, iar de dimineata a iesit soarele. Era sa raman pe-afara in prima zi, dar a aparut o cheie in plus. Era sa uit... ca nu sunt in vacanta aici si ca trebuie sa-mi reduc cheltuielile, ca sa nu-mi epuizez bugetul in prima luna.
Stiu: sunt un copil mare, care a ramas cu gura deschisa de uimire. Stiti ce m-a uimit cel mai mult? Cum am plecat azi-dimineata in cautarea unui oficiu postal si-am nimerit drept in cartierul cu felinare rosii. Asa, involuntar.
[pozele corespunzatoare, in post-ul viitor. probleme tehnice!]

luni, 18 august 2008

2507

Excursiile mele la munte devin din ce in ce mai mult probe de incapatanare: voi reusi sa ajung sus si sa ma intorc cu bine? Pentru cunoscatori, trend-ul trebuie sa fie evident: Caraiman / Babele - Jepii Mari - Piatra Mare - varful Omu. Doar ca de data asta am cam intrecut masura. Mi-am spus ca daca-mi voi petrece urmatoarele cinci luni la o altitudine medie de 2m, trebuie sa compensez printr-un urcus mai deosebit inainte de plecare... sa zicem, cel mai inalt varf din Bucegi?
Cel mai inalt varf din Bucegi aproape ca mi-a iesit pe nas (imi place limbajul asta neaos; mi-a ramas de pe munte, unde nu conteaza decat esentialul... mai tineti minte?). Sapte ore si jumatate la urcare, opt ore si jumatate la coborare. Daca va inchipuiti ca am o febra musculara strasnica si picioarele pline de rani si bataturi, asa si e. Ne-am dus pe valea Cerbului (uite cum apare si el in istorisirea mea...), loc pe care mi-l imaginasem de sute de ori cand eram mica si citeam povestile Zanelor din valea Cerbului. Legenda spune ca prin partile acelea traiau odata Setila si Sfarma-Piatra: de aceea, valea e seaca, cu un singur izvoras pierdut prin padure, iar serpentinele de sus sunt facute pe roci maruntite. La cabana, vant puternic, peisaj de caldari glaciare si vin fiert cu scortisoara. Doamne! Luna a rasarit roz si am vazut-o si in eclipsa. A doua zi, ne-am intors prin varful Bucsoi, Prepeleac, Poiana Izvoarelor si Gura Diham. Un traseu superb, pe care m-am vazut de cateva ori dandu-mi obstescul sfarsit intr-o prapastie si pe care mai-mai ca mi-am rupt gatul, picioarele si alte componente de baza. Mi-am binecuvantat bocancii si pe mesterul care i-a facut: fara ei, nici pana acum n-as fi terminat de coborat pantele cu grohotis. Si l-am binecuvantat si pe el, pentru ca m-a trecut cu bine de lanturi, de cazaturi si de potentialii ursi, desi / mai ales ca se temea pentru viata mea, pentru ca a avut mai multa rabdare decat meritam si m-a si tinut in brate din cand in cand, de incurajare. Apoi... tren, caldura, Bucuresti.
Incheiere si morala. Am primit exact ce mi-am dorit: oboseala si adrenalina. Voi sta cuminte pe polderele olandeze si voi fi perfect multumita de platitudinea lor. Pana ma intorc, numai bine o sa-mi adun curajul si dorul de un nou munte. Si, copii... aveti grija pe unde va catarati!

sâmbătă, 2 august 2008

Attenzione! Blog total lipsit de modestie!

Bai, frumosi mai suntem! Si frumoase locuri am mai vazut! De cand am primit pozele din Italia, nu ma mai satur sa le privesc. Sunt vesele, rad zgomotos ca un ragazzo napoletan si stralucesc de soarele mediteranean (rima neintentionata). Mi-a placut mult excursia noastra de o saptamana, a avut un ritm bun. Crescendo sustinut. Cand credeam ca am vazut totul in materie de peisaje spectaculoase si lux, a doua zi descopeream ceva superior (nevoie urgenta de sinomin pentru frumos!).
Am inceput cuminte, cu Napoli. Se spune ca e orasul italian prin excelenta. Daca e asa, italian inseamna semafoare lasate pe galben continuu, stradute inguste, cu rufe atarnand la uscat peste tot, tineri claxonand pe scutere, pizza margherita la toate dughenele si oameni galagiosi, sociabili si comunicativi. E pitoresc. Vizitati orasul subteran (cu legenda vinului care lasa calugaritele insarcinate) si macar un castel. A urmat Sorrento, statiunea unde totul se invarte in jurul... lamailor! Lamai si portocali pe strazi, lamai in miere, lichior, sapun si glazura prajiturilor, lamai pe sorturi, tricouri, ceramica si cafetiere. Everybody say granita di limone! Orasel turistic, dar placut, aici m-am bronzat cel mai mult. In paranteza fie spus, iubesc Mediterana; sarata, albastra, limpede si calda. Revenind, am continuat cu statiunile de pe coasta amalfitana: Amalfi si Positano. Un drum cu autocarul la buza prapastiei, not for the faint-hearted, caci acolo muntele se arunca direct in mare. Cartierele sunt aproape verticale, sa poata rade soarelui din toate ferestrele. One would kill for such a view. Pescarusi cersetori langa restaurantele de la malul marii, hraniti de turisti: toata lumea traieste bine pe coasta, macar in timpul sezonului.
Asemenea miracolului de la nunta din Cana Galileii, am pastrat ce-i mai bun pentru sfarsit: Capri. Vegetatia insasi ar fi motiv suficient ca sa nu mai plec din aceasta insula. Palmieri mai multi ca oriunde, cactusi, aloe, vita de vie, o explozie de flori cataratoare si tufisuri parfumate. Lovers, brothers, bougainvillea, my vine twists around your neck... Faraglioni: stanci rasarind din apa, cu arce naturale, via Krupp taiata ca un sarpe dintr-un perete de piatra. Grote cu jocuri de lumini, unde vaslasii canta O sole mio... cine mai are nevoie de Venetia? Telescaun catre punctul cel mai inalt de pe insula si cel mai dulce frappe. Nu a fost de ajuns o zi ca sa vizitam o insula al carei inconjur se face cu barca intr-o ora, si asta spune tot.
Acum iubesc soarele, cum nu credeam ca voi putea vreodata, si m-am pricopsit si cu o sete ciudata, de limonada.

miercuri, 16 iulie 2008

Fatalitate in La Major

A pisicului infometat; dupa ce miorlaise un sfert de ora la usa camerei mele, ca sa-l las sa iasa, descopera ca si usa de la bucatarie fusese inchisa...

marți, 15 iulie 2008

Toate drumurile duc la...

Botosani (din nou). De ceva timp, incerc din rasputeri sa-mi reasez orasul drag pe harta afectiva. Vreau sa nu ramana legat strict de copilarie, deci de trecut, ci sa reusesc sa-l aduc cumva in prezentul meu si, daca se poate, sa schitez fire care sa ma conduca la el si in viitor. Ei bine, de data asta m-am apropiat de acest tel; cu un pic de ajutor, desigur.
Pe de o parte, mi-a fost aratata o latura a orasului pe care nu o cunosteam deloc, desi il vizitez de atatia ani. Ana a fost un ghid perfect al ineditului. M-a dus la bisericile armenesti, cele mai vechi din Botosani si inscrise in patrimoniul UNESCO, dar cazute in paragina. Am vazut si casele negustorilor armeni si evrei, cu cerdacurile lor inchise cu geamlac, care serveau drept dughene. Am aflat amanunte istorice interesante si am facut o plimbare plina de adrenalina pana la marginea oraului, prin cartierul ghetourilor! Am admirat-o pe Ana: e indragostita cu adevarat de acest oras, la modul lucid si informat. Ii stie legendele despre biserici acoperite cu aur, ii iubeste dealurile si ii accepta mizeriile.
Pe de alta parte, m-am intalnit des cu verisoarele mele si m-am simtit minunat in compania lor. Trebuie sa precizez ca nu cred in glasul sangelui; nu vad de ce oamenii ar trebui sa stea impreuna si sa tina unii la altii doar pentru ca au un bunic comun, daca nu au alte motive ca sa se simpatizeze. Totusi, de data asta am avut si eu sentimentul de rudenie, cu sensul de acceptare si intelegere. Voi avea la cine sa ma intorc dupa ce voi strabate pamantul in lung si-n lat si ma voi fi luptat cu piratii marilor... oamenii aceia ma vor primi oricand, cu o vorba buna. Chiar daca le e drag de mine numai pentru ca ma stiu de pe vremea cand ma jucam in praf si saream garduri. Mi-a placut cum Deni s-a deschis fata de mine, simplu si firesc, sau cum nepotelul meu Andrei imi striga numele si-mi dadea pufarini cu manuta lui.
Concluzia acestei vizite: niciodata nu poti avea suficienti oameni care sa te iubeasca (indraznesc sa adaug - neconditionat?). Fericirea inseamna sa-i ai aproape.

luni, 30 iunie 2008

Radeti de voi insiva!

Inainte sa plec din Bucuresti, am fost la teatru: in sfarsit, am reusit sa vad Revizorul! Din pacate, nu in distributia pe care mi-o doream: rolul personajului principal, functionarul petersburghez Hlestacov, este interpretat alternativ de Stefan Banica si de Horatiu Malaele. In seara aceea a jucat Banica... bine, nu i-am putut reprosa nimic, dar nu m-am putut abtine sa mi-l inchipui pe Malaele modificand anumite scene.
Revenind la piesa, intreaga punere in scena este un triumf al minimalismului: decorul consta doar in cateva scaune razlete, luminile sunt intrebuintate sporadic, textul il ghicesti trunchiat pana la esenta, actorii joaca aproape fara inflorituri si exagerari. Numai pe acest fundal rarefiat, unde nimic nu le acorda circumstante atenuante, pot straluci personajele, in trivialitatea si servilismul lor deplin. Coruptia si lingusitoria, zugravite la orice scara. Primarul oraselului, interpretat admirabil de George Mihaita, ar da orice, oricat si pe oricine ca sa-l impresioneze pe asa-zisul revizor si sa-l faca sa treaca cu vederea problemele locale. O echipa de mosieri si boiernasi, ocupand diverse posturi prost administrate, se perinda prin fata revizorului oferindu-i mita, ca o panoplie a viciilor si defectelor umane, de la alcoolism pana la imbecilitate. Se sustin reciproc si ofera o paleta bogata de mijloace de interpretare: fiecare il abordeaza in alt fel pe Hlestacov, cu alta fata umila si prefacuta.E interesant, psihologic vorbind, sa vezi ce poveste si ce scuza poate scorni fiecare. Chiar si sotia si fiica primarului, pe care o alta regie poate ca le-ar fi tratat ca pe niste simple personaje episodice, au momentele lor de glorie... prin ridicolul pretentiilor de doamne din lumea buna, cu o educatie aleasa. Mi-au placut costumele lor simple, de papusi mari si proaste, manevrate de primar.
E o scena minunata cu toate personajele stand pe jos, in jurul lui Hlestacov, care pare a se mira, el insusi, de cat de departe merg toti in a-l curta. Mai tarziu, le va testa limitele si nu va gasi nici un pic de demnitate. Rolul lui Banica este destul de simplu, de spectator al calitatilor celorlalti, al caror spectacol l-a pricinuit in mod involuntar. Nimeni nu este curat... m-a uimit cat de mult se apropie Gogol de Caragiale in acest sens, parc-as fi fost intr-O scrisoare pierduta. Aceeasi clasa sociala, aceleasi moravuri, aceeasi ironie, aceeasi comedie de rasu' plansu', aceeasi solutie a situatiei. Ca spectator naiv (a se citi cinstit), toata piesa te astepti ca lucrurile sa fie altfel la sosirea adevaratului revizor, dar acesta se dovedeste un profitor si mai mare decat Hlestacov. E prezentat inteligent, pe un soclu in fata caruia-si lasa toti plocoanele, de la vladica la opinca, pe o muzica bubuitoare. Sa ne fie invatatura de minte.
Un artificiu care mi-a placut: fetele tuturor, mai putin a lui Hlestacov, erau machiate cu o pudra alba, sub care se ghicea o roseata puhava. Ca pentru a le sugera spoiala si minciuna.

vineri, 20 iunie 2008

Half of a Yellow Sun

Am descoperit Africa! Mai exact, am citit pentru prima data un scriitor african - Chimamanda Ngozi Adichie, care a scris despre razboiul civil din Nigeria din anii 1967-1970. Proaspat devenita independenta, Nigeria era un cuib pestrit de etnii - Igbo, Yoruba, Hausa, Efik - care-si disputau puterea economica si militara. Marii afaceristi erau Igbo si majoritatea pozitiilor de conducere le apartineau, prosperitate care le-a atras invidia celorlalte etnii, concretizata intr-o lovitura de stat, instaurarea dictaturii militare si macelarirea populatiei Igbo. Ca raspuns, acestia au format statul Biafra, pe care marile puteri n-au vrut sa-l recunoasca si caruia i-au refuzat orice ajutor in ostilitatile cu Nigeria. Biafra a cazut dupa trei ani de bombardamente si foamete.
Evenimentele sunt redate din perspectiva a trei personaje: Ugwu, un baietandru care serveste in casa unui intelectual de culoare, Odenigbo; Olanna, fiica unui sef de trib si amanta lui Odenigbo; Richard, un scriitor englez, indragostit de sora geamana a Olannei. Ugwu este cel mai apropiat de traditii, de specificul tribal, si pare a se adapta cel mai usor razboiului, care pentru el inseamna primejdia de a se intoarce vechea saracie; este recrutat si ranit, dar iese din roman aproape nezgariat, sufleteste vorbind. Olanna provine dintr-un mediu asemanator patricienilor romani - educat occidental si luxos, dar lipsit de noblete si corupt -, deci caderea este cu atat mai mare. Razboiul este o experienta cathartica pentru ea, deoarece o obliga sa-si sustina familia, in locul lui Odenigbo, dovedit neputincios. Paradoxal, cel mai afectat este Richard, outsider-ul aflat in siguranta, care vede schimbat singurul mediu in care reusise sa se integreze si-si pierde si puterea de a sublima totul in scris. Nu el va scrie romanul acestui razboi, ci Ugwu. Sugestie subtila, intarita de secventa vizitei reporterilor americani: cei care au suferit trebuie sa se faca auziti, nu sa-si auda experientele povestite de privitori superficiali.
Cu toate ca nu se lanseaza in descrieri obositoare, cartea ofera un tablou complet al societatii nigeriene, la nivel istoric, politic, psihologic, mitic, al disputelor rasiale si religioase, erotic si... gastronomic. Razboiul este prezentat simplu si obiectiv, fara urma de melodramatic, ceea ce face ca imaginile taberelor de refugiati si ale copiilor murind de foame sa fie cutremuratoare. In acelasi timp, uman si empatic. Sunt foarte putine scene de pe front, caci numarul soldatilor biafrani morti in lupta nu e nimic pe langa numarul civililor ucisi fara motiv de nigerieni, in mod direct sau indirect. Totusi, tonul general este pozitiv: personajele nu inceteaza nici o clipa sa creada in victorie si sa spere in libertate, isi depasesc momentele de slabiciune si se salveaza, intr-un fel sau altul. Mesajul este realist si moralizator.
Inchei prin doua citate: un fragment din convorbirea lui Richard cu un poet local...

"I've been utterly fascinated by the bronzes since I first read about them. The details are stunning. It's quite incredible that these people had perfected the complicated art of lost-wax casting during the time of the Viking raids. There is such marvellous complexity in the bronzes, just marvellous."
"You sound surprised", Okeoma said.
"What?"
"You sound surprised, as if you never imagined these people capable of such things."

si o poezie scrisa de Ugwu, ca pentru lumea civilizata: Were you silent when we died?

Did you see photos in sixty-eight
Of children with their hair becoming rust:
Sickly patches nestled on those small heads,
Then falling off, like rotten leaves on dust?

Imagine children with arms like toothpicks,
With footballs for bellies and skin stretched thin.
It was kwashiorkor - difficult word,
A word that was not quite ugly enough, a sin.

You needn't imagine. There were photos
Displayed in gloss-filled pages of your Life.
Did you see? Did you feel sorry briefly,
Then turn round to hold your lover or wife?

Their skin had turned the tawny of weak tea
And showed cobwebs of vein and brittle bone;
Naked children laughing, as if the man
Would not take photos and then leave, alone.

V-a parut rau, macar momentan? Pentru interesati, cartea se gaseste la biblioteca British Council.

duminică, 15 iunie 2008

Frumoasa-i viata sus, in munti

Muntele e frumos pentru ca acolo, sus, nu conteaza decat esentialul: mi-a spus el, ieri, in timp ce urcam. Avea dreptate: pana sa ajungem la cabana, ma scuturasem de toate nimicurile, eram redusa la simplitate. Nu-mi pasa ca-mi murdarisem tricoul de rugina, ca pantalonii scurti imi faceau niste pulpe de fotbalist, ca sandvisurile se turteau in rucsac si ca ragaiam mai ceva ca un mecanic dupa ce mancam unul, ca ploua si alunecam in noroi. Ramasesera doar lucrurile simple, strict necesare pentru supravietuire. Urcarea. Vointa, forta motrice din spatele ei. Frica. Frica de Dumnezeu, ca direct rezultat: m-am rugat in gand cat timp am urcat scara cea mai lunga din canionul de la Sapte Scari, uda, alunecoasa si clatinandu-se. Sarutul (de traiesc! o sa rezist!). Mandria, din varf. In oglinda, coborarea. Daca urci pana ti-e sila sa contracti muschii, cobori pana ti se desfac articulatiile.
Mi-a placut la cabana. Ne-a anuntat-o un trunchi de copac de la iesirea din padure, pe care scria VEZI K POTI (in limba romana in original). Incurajare foarte bine-venita! Cabanierul vorbea ungureste cu sotia sa. Tinea doi magarusi si trei caini ciobanesti, mitosi ca niste oi. Unul dintre magarusi a mancat elasticul de par al unuia dintre turisti si i-a gustat si portofelul din piele. La ferestre erau ghivece cu muscate, frumoase ca cele de la manastirile din Bucovina. Mancarea era fara pretentii si plina de colesterol, truly a woodcutter's breakfast. Si am dormit pe izopren, pe un pat tare. Ai nevoie de atat de putin ca sa fii fericit! ca tot vorbeam despre esential... Cativa turisti au urcat pana la varful Piatra Mare noaptea, pe luna si pe frontala, dupa ce s-a ridicat ceata. Lor nu le-a trebuit nici macar sentimentul de siguranta.
Ce-am vazut frumos... dincolo de muntele in sine si padurea in ceata... Canionul de la Sapte Scari, din nou, cu cascadele sale si scarile rosii, ruginite. Pentru adrenalina. Brasovul noaptea, vazut de la cabana. O poiana larga, cu urzici ascunse sub niste tufe inalte. Grotele de pe drumul de intoarcere, mici caverne intr-un perete de stanca inalta, care-ti dadeau o senzatie de inceput de lume, cred ca si din cauza cetii. Ma asteptam sa iasa un homo erectus dintr-una din ele, sau sa planeze un condor peruan pe deasupra. La sfarsit, casutele de la Dambu Morii, risipite intr-o vale, nu extraordinare, dar colt de rai dupa alergatura prin padure si ploaie.
As mai povesti multe, de exemplu despre omul bun care ne-a dus cu masina pana la Bucuresti, fara sa ne ceara nici un ban... dar sunt obosita si postul acesta oricum nu are nici o structura. Am vrut doar sa notez cat mai multe lucruri in seara asta, sa fiu sigura ca nu le pierd. O sa dau link-uri pentru poze si... cautam voluntari pentru urmatoarea excursie.

luni, 9 iunie 2008

Obiala si un soarece negru

Din Insemnari pe mansete de Mihail Bulgakov (obiala: zdreanta). Un scriitor rus exilat in Siberia, in vremea revolutiei culturale staliniste:

Flamand, umblu seara tarziu, calcand peste baltoace. Toate dughenele stau cu usile ferecate. In picioare port ramasite de ciorapi si o pereche de ghete rupte. Cer nu mai exista. In locul lui spanzura o enorma obiala. Disperarea m-a ametit. Si eu mormai:
- Alexandr Puskin. Lumen coeli. Sancta rosa. El pe toti ii vara-n groaza.
Chiar incep s-o iau razna? Un felinar prelinge in fata o umbra. Stiu: e umbra mea. Totusi, umbra aceasta poarta joben. Pe cand eu am pe cap o sapca. De foame, mi-am dus jobenul la piata. Mi l-au cumparat niste oameni cumsecade si si-au facut din el oala de noapte. Inima insa si creierul n-am sa mi le duc la piata nici de-ar fi sa crap.
Disperare. De sus, atarna peste capul meu obiala, iar in inima mi s-a cuibarit un soarece negru.

Si mie mi-e foame, dar de altceva.

marți, 3 iunie 2008

From Mankiw with love. Deh, e sesiune

In ajunul celui mai greu examen se intampla intotdeauna o gramada de lucruri inexplicabile. De exemplu, descoperi tocmai atunci ca se poate scrie cu creta pe etajera din camera ta si incepi sa mazgalesti versuri din cantece sau sonetul al XVI-lea. Sau observi ca mai multe persoane ale caror bloguri le citesti au pisici (in general, motani) si incerci sa deduci o relatie logaritmica intre blogging si temperamentul pisicii autorului (dupa care, din prea mare scrupulozitate, stai sa verifici daca parametrii ei sunt relevanti din punct de vedere statistic!). Apoi iti vine pofta sa mergi la targul de carte care se deschide de-abia maine... nu-i nimic, vei fi prima persoana care intra in sala si, poate, vei primi premiul pentru Cel Mai Matinal Vizitator constand in doua carti de Saramago. Urmeaza neastamparul de a invata pentru alte examene, desi pana acum materiile respective ti s-au parut complet neinteresante si desi stii bine ca pana maine nu va mai ramane nici urma din aceasta harnicie. Totusi, renunti repede, pentru ca ti-ai amintit ca nu ai toate pozele de la Mogosoaia pe laptop...
Nu in ultimul rand, iti spui ca daca L. Frank Baum a scris Vrajitorul din Oz ca pamflet al dezbaterilor economico-electorale despre monedele din aur si argint si cresterea lichiditatii unei tari, vei fi si tu in stare sa produci ceva asemanator cu obligatiuni, costuri ponderate de capital si cursuri de schimb fixate. Doar ca Dorothy nu se va plimba cu sperietoarea-fermier si omul-de-tinichea-industrias pe yellow brick road, ci pe o potecuta pavata cu carduri si hartii de cambie, ducand nu spre orasul unde totul se vede in verde (culoarea banilor s-a schimbat intre timp), ci spre o banca ultra-sigura care garanteaza impotriva tuturor tipurilor de risc. Va incheia un contract de import-export pentru pantofiorii sai de argint, balanta ei de plati va fi mereu in echilibru si va trai fericita pana la adanci batraneti, the end.

luni, 26 mai 2008

Becuri, umbrele si teatru cu studenti

Sambata dupa-amiaza, reprezentatie in aer liber, in Herastrau. Teatrul Masca a implinit 18 ani, ocazie cu care a lansat un spectacol sustinut de studentii de la Spiru: dansuri, pantomima si marionete. Vesel si simpatic sub ploaia de mai, pentru care evident ca nu eram pregatita (noroc ca m-am aflat la punctul de convergenta a trei umbrele). Insa nu ma pot hotari asupra teatrului gestual. Prejudecata ma indeamna sa-l consider limitat pe termen lung ca putere de expresie, inchis intr-un cerc amuzant al gaselnitelor si improvizatiilor fericite. Un fel de frate mai mic al teatrului... sa-i zicem clasic, spatiu temporar de experimentat pentru actorii care vor sa-si imbunatateasca mimica si limbajul corpului. E catchy, intr-adevar, si nu poti sa nu apreciezi reprezentatiile celor de la Masca, sustinute in statii aglomerate de metrou, in zgomotul si graba trecatorilor. Dar cum poti rezista fara cuvant? Pe de alta parte, teoria domnului Porter (Vero, sper ca nu te superi ca fac apel la economie intr-un asemenea spatiu sacralizat) spune ca tocmai dezavantajele ii formeaza pe cei mai buni; constrangerile exterioare sau, in acest caz, auto-impuse, ii forteaza sa se diferentieze si reinventeze mereu, sa gaseasca modalitati noi de exprimare. Poate sunt sceptica si pentru ca nu cred in corp, in manevrabilitatea lui, mi se pare insuficient de nuantat. Ma tem ca sunt prea conservatoare si, din pacate, am vazut prea putine spectacole de acest gen ca sa am catusi de putina autoritate.

duminică, 18 mai 2008

La page blanche

E luna plina intr-o constelatie imposibila. El a fotografiat-o: printre copaci (mi se pare trist ca plopii fac asa de putina umbra), apoi deasupra lor, la sfarsit dupa crengute contorsionate ca in decorul pentru un videoclip rock, cu un halo auriu sau stralucitor de alba. Eu am urmarit-o cum urca si m-am gandit la... nimic, doar m-am bucurat. Ca eram acolo si ca sub creturile rochiei mele se intalneau briza venita de pe Herastrau cu aerul mai cald al parcului; ca oracaiau broaste si ca mirosea iarba proaspat cosita intr-un mod complet necosmopolit si adormitor; ca luna ma facea sa casc si ca prin aparatul lui ea se vedea ca printr-un telescop; ca purtam din nou papucii aceia uratei, dar lejeri, si ca poate voi primi un sarut in curand. Si-am incercat, fara succes, sa-mi aduc aminte versul din Enghidu, despre picioarele care atarna spre luna.

joi, 15 mai 2008

Discutie intr-o sticla de sampon

Ammonium Lauryl Sulfate: "You have such a funny name!"
Ammonium Laureth Sulfate: "Yes, my parents liked Shakespeare..."

sâmbătă, 10 mai 2008

Insemnare tripla

Sunt entuziasmata: in sfarsit, mi-am trecut jurnalul in agenda noua! (da, stiu, ori iti faci blog si-ti citeste toata lumea bucuriile si frustrarile, ori iti pastrezi intimitatea completa, si da, stiu, sunt o fata cuminte de vreme ce tin jurnal, dar habar n-aveti unde aproape c-am mers eu astazi!) Sunt genul de persoana care se entuziasmeaza la inceperea noului an calendaristic, onomastic sau la evenimente care ar trebui, intr-un fel, sa delimiteze etape. E o copilarie: oamenii nu se schimba doar pentru c-a batut miezul noptii sau pentru ca varsta lor are alt prefix; isi pastreaza atitudinile si prejudecatile. Totusi, ma simt ca si cum in seara asta ar incepe o bucata noua, distincta, de spatiu-timp si ma distrez inchipuindu-mi cum voi arata la sfarsitul acestei noi agende. Prin paginile ei se vor fi perindat bursa la Amsterdam, masterul inca nelocalizat geografic, cu siguranta primul job, afecte vechi si noi... Nu ma pot hotari daca sa-mi doresc surprize; vechiul jurnal mi-a adus destule - acum trei ani ma vedeam urmand o cu totul alta facultate, Teo nu se nascuse inca si eram oarecum sceptica la adresa persoanelor de sex masculin. Dar surprizele trebuie sa fie bune, caci astazi sunt fericita. Atunci... ce sa-mi doresc? Pastrez secret pentru celalalt jurnal.

joi, 1 mai 2008

Boccelute

De fiecare data cand ma intorc de undeva, aduc si o sama de impresii imprastiate intre zile si locuri si ingramadite acum in mod fortat. Din prima zi mi-au ramas bucati din drumul spre Botosani. Rapita inflorita ca un fel de floarea-soarelui a lunii mai. E58 aratand de parca n-ar mai fi fost asfaltata de tot atatia ani. Drele pe podele si bureti pe pereti. Moldova e saraca, dar probabil ne e foarte draga asa, de vreme ce nicaieri nu vezi un semn de government expenditure; cat despre micii intreprinzatori... ce spui, draguta? In fine, casele care stau sa cada si campurile arate cu plugul trebuie sa fie pitoresti. Si recunosc ca mi-au placut mai putin catedralele cu turle impunatoare din Bacau decat bisericutele modeste, acoperite cu tabla si smerite ca niste calugarite-n rugaciune, pe care le-am vazut mai sus de Targu Frumos.
Din ultima zi am adus convingerea ca cele mai frumoase dealuri si valcele se gasesc intre Botosani si Bucecea (mai frumoase decat acel English country-side al lui Jane Austen, pentru ca sunt ale mele). Rotunde sau line, senzuale oricum, tipandu-si verdele crud si papadiile. Linii superbe, numai valuri, sub o fermecatoare geometrie a hazardului. Si, desigur, pitoresti: ai destul timp sa le admiri din tren, calea ferata nefiind nici pana in ziua de azi electrificata. Pomii erau inca in floare.
Dintre cele doua drumuri... multe turme de oi si prea multa pasca; un preot accentuand cuvintele ciudat in timpul slujbei de Inviere si cateva oua rosii; o sarbatoare traita cu mai putina bucurie decat ar fi trebuit, dar si o placere mare facuta unui batran, pe care cred c-o voi trece tot in contul sarbatorii; Mamaia mergand in baston, o imagine pe care speram sa nu o vad niciodata; doua ceasuri ticaind in contratimp pe acelasi dulap; sentimentul amuzant ca si eu si copilul meu avem in acelasi timp aceeasi problema; o capra crescuta bine si multa gingasie; Maggie Tulliver tunzandu-si parul si fugind la tigani; ploaie impotriva traditiei; dor pentru Marele Absent; Dai Sijie si micuta lui croitoreasa pentru bunica. Dac-ar trebui sa organizez toate aceste franturi in jurul unui sentiment central, as spune ca iar mi-a scapat printre degete ritmul orasului, ca l-am vazut micsorat, ca si cum l-as fi parasit de copil si m-as fi intors acum. Dureros, dar o sa mai incerc: iar Pastele a fost, totusi, fericit.

luni, 21 aprilie 2008

Transilvan, adica dincolo de paduri?

Turnul cu ceas din cetate.
Astfel, a fost o seara, si apoi a fost o dimineata: aceasta a fost ziua intai.
Acest blog si-a pierdut de mult ordinea cronologica.

sâmbătă, 12 aprilie 2008

1000 Oceans


To sail you home.

vineri, 11 aprilie 2008

Aloft in Loft

Domnului Dumnezeului meu, care m-a lasat muta: Doamne, da-mi o gura. Cat de urata fie ea, cu dinti innegriti de tutun si buze crapate, vreau o gura care sa vorbeasca. Nu de una singura: dar sa fure gandurile si sa le lase slobode, fara sa ceara voie mintii. Sa spuna lucruri mai mult sau mai putin inteligente, dar spontane, fara sa-i pese ce raspuns o sa primeasca si ce impresie o sa creeze. Daca celuilalt ii plac sau nu aceleasi lucruri. Doamne, de ce i-ai lasat sa ma creasca din taceri? Trebuia sa fi crescut din vorbe. M-au invatat sa le respect linistea si sa-mi cenzurez orice gest care le-ar fi putut-o rupe. Imi place zumzetul, dar numai al altora. Sunt o minunata spectatoare. Intr-adevar, nu aplaud intotdeauna, dar nici nu voi critica des. Ocup cat mai putin loc posibil, astfel incat sa nu deranjez pe nimeni. Doamne, privesc si ascult prea mult. Probabil li se pare ca e numai gol inauntrul meu, ca nu m-a tremurat niciodata nimic, ca nu m-a se-dus nimeni. Privindu-ma cum stateam cuminte in coltul meu, cineva (parca Dinu?) a spus ca-i psihanalizez pe ceilalti. Nu, imi doream sa fiu ca ei, dezinvolti si nepasatori, iubindu-si sinele. Sunt la fel de tanara ca ei, dar nu pot sa le comunic asta. Doamne, de ce ai facut asa de multi oameni deodata? Si de ce-i pui laolalta in mansarde pline de fum, sub lumina chioara a lampioanelor de hartie? Trebuia sa mi-i trimiti unul cate unul, sa-i pot lua binisor deoparte si sa le arat ce e-n mine, sa ma indrageasca, sa-mi tes in jurul lor vraja pe care stiu ca o am. Sau sa ne dai un spatiu mai mare, un parc, o plaja, un munte, sa facem ceva cu trupul intreg, nu sa stam imobili in fotolii si sa ne asteptam sa vorbim. Oamenii au prea putine amintiri comune si sunt prea sterse; poate ca de aceea simt nevoia sa si le povesteasca. Doamne, avem asteptari prea mari de la alcool. Limba mea n-o s-o dezlege nici un numar de beri, poate doar zambete voi oferi mai multe; ar trebui sa fie destul atat. O sa vars toate licorile turnate in mine si tot muta o sa raman. Sau o sa ma desfac in fata unei singure persoane, pana la uratenie. Nu pot vorbi multimilor. Three is a crowd. Mi-am tot exersat arta prezentarilor orale si am trecut cu bine si de interviuri, dar acelea au fost pregatite, artificiale. Emotiile le transmit mai greu. Te-am emotionat? Ce-o sa faci cu mine de-acum? Eu ma stiu... Vorbesc singura.

joi, 10 aprilie 2008

Vicii

O data la cativa ani recitesc o carte. Ultima data a fost inainte de bac. Nu dau titlul, pentru ca stiu, cerebral vorbind, ca nu este de foarte buna calitate, ca lirismul ei idilic se apropie mult de dulceagul ieftin. Totusi, nu-l atinge; si trebuie sa-i recunosc cateva alaturari placut-neasteptate de cuvinte. Fondul este visator-naiv, forma, uneori inspirata. In fine, nu revin la ea pentru idei sau tipologii de personaje, ci pentru somnolenta moldoveneasca a paginilor, despre care stiu ca ma va cuprinde de fiecare data. Ma face sa nu-mi doresc altceva decat sa ma intind pe un divan, ca un Oblomov local, si sa-mi odihnesc privirile pe rotunjimile unor coline, sa zicem... dealurile din Sararie. Am citit cateva capitole pe-o banca dintr-un parc si porumbeilor care uguiau langa mine, curtandu-se, le-am zis hulubi. Evident, m-a apucat dorul de Iasi, asa cum l-am vazut prima data, intr-o vara incinsa si cu teii din Copou trecuti. In linistea lui batraneasca de eterna duminica dupa-amiaza, de plimbari in tihna, in care matale nu e o formula de politeta, ci de afectiune. Oras in care sa te ingropi de tanar, resemnat ca urmasul unor boieri scapatati. Dar si in care sa te indragostesti cuminte, idealist si absurd, cu gandul la campii cu maci. La vara.

luni, 7 aprilie 2008

And the winner is...

Amsterdam! Incepand cu 3 septembrie. O sa fac un blog de note de calatorie. Sunt un amestec ciudat de emotii, pe care le rezolv batraneste-moldoveneste: lasa, mai e pana atunci... Astept sampania de deseara. Alles Gute zum Geburtstag!

marți, 1 aprilie 2008

Joyce

A Portrait of an Artist as a Young Man.
The Portrait of an Artist as a Young Man.
The Portrait of the Artist as a Young Man.
A Portrait of the Artist as a Young Man.
Imi amintesc cum am analizat semnificatia articolelor din titlu la o ora de engleza. Sub bagheta doamnei Dumitrachescu, discutia a durat aproape o ora si a fost urmata de un eseu (Produce...; exasperant). In seara asta, insa, m-am apucat de citit cartea, desi sunt cu capul in nori... an Evening of a Reader as a Youth-with-a-poorly-allocated-brain-cells-network. When you wet the bed first it is warm then it gets cold. De asta nu-mi amintesc.

vineri, 21 martie 2008

Jurnal de calatorie

Din motivul enuntat anterior, am fost cam lenesa la scris in ultima vreme. In schimb, m-am tot plimbat si-am tot petrecut... Acum trei saptamani, am fost la Ciuta, sa-mi vad finul de aproape trei ani. Teo creste ca un pui de salbaticiune si ma iubeste intr-un mod cald, neasteptat si dezarmant; imi punea bratul dupa gat, imi spunea - pe un ton grav de tot - Nasiiiicaaaa si ma saruta pe obraz. Acum doua saptamani, am fost la Botosani, pentru ca Mamaia a implinit o varsta stimabila-venerabila-onorabila si-a trebuit serbata. E acelasi lucru daca petreci o dupa-amiaza in compania unor batrane simpatice, sau daca citesti Bucurestii de altadata ai lui Bacalbasa - pe deasupra, afli si secrete de pregatire a sarmalelor. Saptamana trecuta am fost la Poiana Brasov, pentru ultimul ski din sezonul asta. Albertina's back, cu o singura cazatura pe Bradul... dar la anul promit sa avansez la o partie mai dificila! Cat despre saptamana asta... planuiesc un drum la Martisorul lui Arghezi. Nu e cu adevarat primavara pana nu intri intr-o livada inflorita. Tschuss!

Printemps

La nature est en rut...

miercuri, 27 februarie 2008

Ceai

Din plante mediteraneene. Adus direct de la sursa, din Grecia, de sora Alinei (multumesc!), intr-o cutiuta emailata, tres chic. Tulpini in nuante deschise, alburii, parca le-ar fi pictat Grigorescu la batranete, cand incepuse sa orbeasca; un puf delicat le face placute la atingere. Miros a menta, piparus si vant aspru peste roca incinsa. Iar gustul e undeva intre ceaiul medicinal si cel de tei... i-as adauga un strop de apa de cocos. Intru exotism si rasfat.
[...]
E minunat sa te reintalnesti cu un om bun, cu care nu te-ai vazut de mult, si sa constati ca nu s-a schimbat deloc. Iti da sentimentul ca timpul a stat in loc - si cat de scumpa este o asemenea senzatie, astazi! In seara asta, bunaoara, ma simt ca in clasa a VI-a.

marți, 26 februarie 2008

Ich schwaenze gern

Lurch nu este un profesor prea bun. Nu se straduieste deloc sa faca politicile comerciale internationale interesante, iar daca ai manualul, te poti lipsi de 90% din explicatiile lui. Totusi, astazi a spus ceva inteligent. Discutam despre cat de indicat este comertul liber si ne-a explicat ca o companie eficienta nu este neaparat competitiva. Poate suna ridicol sau pueril, dar in momentul acela mi-am dat seama ca nu voi fi niciodata o femeie de afaceri. N-o sa-mi pornesc propria firma si nici pe scaunul de CEO nu ma prea vad; imi lipsesc spiritul de antreprenor, flerul de a recunoaste o buna oportunitate si de a investi in ea, chiar mergand impotriva pietei, inspiratia de a o face unica in ochii partenerilor si ai clientilor si, deci, competitiva. Voi fi, in schimb, economista, voi avea grija de afacerile altora, fie la nivel micro - pe partea financiara, adica CFO - , fie macro - adica ocupandu-ma de politici fiscale/ comerciale/ monetare. O sa fie bine si-asa, trecand peste prejudecatile celor care se asteapta ca toti studentii la ASE sa-si porneasca afaceri. De-abia astept sa restructurez un sector! Vorba economistilor lui Reagan: Don't just stand there, deregulate something!
In treacat fie zis, mi-e dor de scoala. Acolo ne zicea cineva macar o data la cateva saptamani ca suntem destepti, ca generatia noastra conteaza si poate schimba ceva. In gimnaziu era diriga, foarte mandra de noi, in ciuda boacanelor pe care le faceam; in liceu, Ohara, care dupa ce ne certa de lene, mediocritate si cinism, ne magulea numindu-ne cei mai buni elevi ai ei. In schimb, la facultate e o indiferenta totala... stiu c-ar trebui sa am singura sentimentul propriei valori, dar un pic de apreciere exterioara nu strica. :D
Si toate acestea sub un titlu care inseamna... chiulesc cu placere.

joi, 21 februarie 2008

Muma lui Stefan cel Mare si informatica

Ce-ar fi fost daca, revenit pe campul de lupta la porunca mamei sale, Stefan nu i-ar fi invins pe turci nici a doua oara? Intors iar la castel, oare ea l-ar fi respins din nou? Daca aplicam o structura REPEAT.... UNTIL... povestii, ce conditie ar trebui folosita dupa UNTIL? Numarul de ostasi moldoveni devine zero, sau Stefan se plictiseste si fuge cu Voichita.
Raman de trasat corespondentele.

marți, 19 februarie 2008

-fobic

Zilele-acestea sunt antisociala si nimic nu ma poate salva. In plus, e februarie si ma doare genunchiul. Asa ca nu ma mai sunati sa-mi povestiti despre ultima voastra idee geniala/hotarare de a va schimba viata/revelatie intima, nu ma pot entuziasma. (A propos, ironia intra in pachet.) Si totusi, aceasta este starea de spirit in care trebuie sa-mi scriu proiectul de studii pentru bursa si sa conving ca ma pot adapta cu usurinta la un mediu multicultural si ca am o buna capacitate de comunicare. Poate alta data.
Lasati-ma singura, imi trece. Luati un porumbel.

sâmbătă, 16 februarie 2008

Tandala de seara si ceara

Mi-am cumparat creioane de ceara. Pe verso, coperta (fotocopiata) a unei carti de economie. Traim magrittian si rasfoim albume cu sculpturile lui Rodin, intr-o sauna de 1mc. Tschuss.

miercuri, 13 februarie 2008

Must the show go on?

Seara de teatru. Eduard al treilea, piesa recent atribuita lui William Shakespeare, la sala mare a Teatrului National. Eveniment al scenei bucurestene, spectacolul n-a mai fost montat decat de doua ori la nivel international, iar la noi beneficiaza de o distributie impunatoare (Ion Caramitru drept cap de afis) si de regia unui adevarat maestru, Alexandru Tocilescu. Presa abunda de elogii... totusi, la pomul laudat sa nu te duci cu sacul. Te poti intoarce cu el aproape gol.
Acest Edward the Third a fost unul dintre cei mai mari regi ai Angliei. I-a tinut la respect pe scotieni si a cucerit Franta, invingandu-l pe seniorul sau, Jean Valois (o victorie temporara, luptele prelungite dand nastere Razboiului de o suta de ani). Pe plan intern, a infaptuit numeroase reforme si a asistat la primele epidemii de ciuma. Asadar, un personaj puternic, impunator si ofertant pentru Caramitru, care insa n-a reusit sa-i dea credibilitate. Cel de-al doilea Eduard se lupta in van cu redundantele textului, o face pe indragostitul naiv de varsta a doua si se agita in mod neproductiv in privinta razboiului. Actorul e prea matur pentru prima ipostaza, deci pare ridicol in ea, iar in a doua nu reuseste sa impuna respect, sa intimideze, desi spumega si rage excesiv.
Tema este onoarea - pastrarea cuvantului dat, moralitatea unui juramant care implica pacatul - dar este mai bine sustinuta de personajele secundare. Un vasal isi infrunta stapanul, pentru ca a promis sa obtina un permis de trecere pentru cel care-l prinsese in razboi. Fiul regelui Frantei isi infrunta tatal, pentru ca-i acordase unui conte englez permisiunea de a-i traversa nestingherit domeniile. O fiica isi infrunta tatal, pentru ca o indeamna sa-si incalce legamantul conjugal pentru a se darui poftelor regelui, celui care-i datoreaza supunere. De fiecare data, se ciocnesc datoria fata de senior si cuvantul dat altuia - care reprezinta, in ultim, cuvantul dat tie insuti si lui Dumnezeu. Codul cavalerilor devenit lege universala. Si e gata sa-l incalce tocmai acela care-ar trebui sa slujeasca de pilda tuturor, Eduard. In pasiunea lui bolnavicioasa pentru contesa de Salisbury, ar varsa sange nevinovat pentru a face posibila legatura lor.
Cu toate tanguielile lui Caramitru care-i dau aerul unei parodii, episodul dragostei e bine inchegat si suficient siesi. De sine statator, dar la fel de bine as putea zice izolat si nejustificat, necorespunzandu-i nimic mai tarziu, asadar, departe de a conferi simetrie intregului, ii rupe echilibrul. Cantitativ vorbind, e insignifiant si nu poate contrabalansa tema istorica, deci se pierde o structura biplana vag schitata. As fi preferat o piesa pur istorica. Din pacate, sunt multe fire care nu duc nicaieri si episoade care nu-si au rostul, nu se explica. O sumedenie de interventii exagerate ale personajelor tergiverseaza finalul, fara a adauga, de fapt, nimic; scurte scene care s-ar fi rezolvat/rezumat mult mai elegant prin simple replici. Te lipsesti cu draga inima de cateva minute din cele trei ore si jumatate de piesa (!) pentru un ritm mai alert, mai sustinut, un discurs fara poticneli si mai putin impodobit (fara a ma referi la stilul adjectivizat al dramaturgului), un sfarsit mai puternic. Altfel... este plictisitor.
Acesta a fost fondul, ramane de vorbit despre forma. Apara-ne, Doamne, de cliseele de exprimare din teatru, de bratul ridicat suav spre cer, cu degetele palpitand, sau de mana intinsa care intreaba zeii in chip hamletian si din care nu lipseste decat craniul unui mascarici pentru a completa efectul! Serban Ionescu, ne-ai dezamagit. Asemenea gingasii nu stau bine unui rege francez consumat de pofta de putere, care se agita prin sala tronului ca un leu in cusca si-si rupe pulpanele pelerinei, ravasind totul in jurul lui. Toata piesa astepti o scena de lupta, una singura, bine coregrafiata, sa nu se fi incurajat si urlat in zadar toti acei soldati - si nu primesti decat ceva scurt si fortat spre sfarsit. Mi-a placut, in schimb, micul dans/lupta simulata de tobosarii celor doua tabere. Dar ca sa nu fie razboiul Marele Absent al unei relatari istorice, te poti bucura de o gramada de manechine/cadavre rasturnate de glasul manios al Printului Negru si de proiectia unei batalii navale (decupate, dupa cum am aflat, din filmul Pearl Harbour, cu avioane si explozii cu tot), sau de cartoons cu soldati medievali. E un anacronism tragi-comic sa-i vezi pe cei doi regi urmarindu-si propria batalie pe retroproiector! Alegerea mi se pare simpla: ori il modernizezi complet pe Shakespeare, ori nu te atingi de nimic... variantele intermediare le creeaza spectatorilor o confuzie rusinata. In rest, decorul este inspirat, cu o piesa multifunctionala jucand rol de zid de cetate sau pod medieval. Bine-ar fi sa-l completeze fundalul sonor, dar aceasta, din pacate, e cum nu se poate mai nepotrivit - jazz, ba chiar si un moment de punk! Muzica e inserata cu incapatanare, ca sa sublinieze ceea ce e deja evident. Nu e nevoie sa asculti You are my fascination ca sa stii ca Eduard s-a indragostit de contesa. Linistea ar fi mult mai graitoare in anumite momente.
Astept sa fiu contrazisa. Cronicile din presa sunt, dupa cum am mai spus, favorabile.

duminică, 10 februarie 2008

Istoria asediului Lisabonei

Sa n-aud de inimioare roz, cutii de ciocolata si amorasi, ursuleti de plus si Valentini. In schimb, luati ceva autentic (Saramago):

Raimundo Silva se arunca asupra telefonului, indoindu-se o clipa, Si daca nu e ea, ea era, Maria Sara, care ii spunea, Nu trebuia s-o faci, De ce, intreba el, nedumerit, Pentru ca de azi inainte nu voi mai putea trai fara sa primesc in fiecare zi trandafiri, Voi trimite in fiecare zi, Nu ma refer la trandafiri trandafiri, Atunci, Nimeni n-ar trebui sa aiba voie sa dea mai putin decat a dat vreodata, nu se dau roze azi, ca sa dai maine un desert, Nu va fi nici un desert, E doar o promisiune, nu stim, E adevarat, nu stim, eu n-am stiut ca-ti voi trimite doi trandafiri, iar tu, Maria Sara, nu stii ca doi trandafiri gemeni sunt aici, intr-o glastra, pe o masa unde se afla niste hartii, pe care e scrisa istoria unui asediu care n-a avut loc niciodata, langa o fereastra care da spre un oras care nu exista asa cum il vad, Vreau sa cunosc aceasta casa, Probabil n-o sa-ti placa, De ce, N-as putea sa explic, e o casa simpla, mai rau, fara nici un fel de frumusete, ne-am adunat aici eu si cateva mobile, desperecheate, cartile sunt multe, traiesc din ele, dar eu sunt cel care se afla vesnic in exterior, chiar cand corectez o greseala a tipografiei sau a autorului, nu sunt decat trecatorul care, intr-o gradina, dintr-o exigenta de curatenie, ridica frunza de pe jos si, nestiind ce sa faca cu ea, o pune in buzunar, asta-i tot ce duc cu mine, frunze uscate, vestede, nici un fruct bun de mancat, Voi veni sa te vizitez, Nimic nu-mi doresc mai mult pe lume, se intrerupse un scurt moment si adauga, Deocamdata, dar, ca si cum s-ar fi cait de cele spuse, parandu-i-se mult prea indraznet, se corecta, Scuza-ma, n-am zis-o cu intentie si, cum ea tacea in continuare, lasa sa-i scape cuvinte pe care niciodata nu si-ar fi imaginat ca ar fi fost capabil sa le rosteasca, directe, sincere, explicite prin ele insele si nu prin vreun joc de prudenta insinuare, Bineinteles ca a fost cu intentie, si nu-mi cer scuze. Ea rase, isi drese glasul, Problema mea, in aceasta situatie, e de a sti daca ar fi trebuit sa rosesc inainte, sau daca acum ar fi cazul sa rosesc, Imi amintesc ca te-am vazut o data rosind, Cand, Cand am atins trandafirul din biroul tau, Femeile rosesc mai des decat barbatii, suntem sexul fragil, Amandoua sexele sunt fragile, si eu am rosit, Stii, vasazica, o multime de lucruri despre fragilitatea sexelor, Imi cunosc propria fragilitate si mai stiu cate ceva si despre fragilitatea celorlalti, daca or sti cartile despre ce vorbesc, Raimundo, Da, De indata ce am sa pot iesi, vin sa te vizitez, insa, Te astept, Imi plac aceste cuvinte, Nu inteleg, Cand voi fi cu tine, va trebui sa continui sa ma astepti, asa cum si eu voi continua sa te astept, nu stim deocamdata cand vom sosi, Te voi astepta, Pe curand, Raimundo, Sa nu intarzii, Ce-o sa faci dupa ce inchidem, Voi ridica tabara din fata Portii de Fier si ma voi ruga Preasfintei Fecioare sa nu le vina maurilor ideea sa ne atace in timpul noptii, cand toata lumea va dormi, Ti-e frica, Tremur de groaza, Asa de tare, Inainte de a incepe acest razboi, eram doar un corector fara nici o grija mai mare decat sa trasez corect un deleatur ca sa-l explic autorului, Am impresia ca sunt interferente pe fir, Sunt strigatele maurilor care ne ameninta de pe metereze, Ai grija de tine, N-am venit atat de departe ca sa mor in fata zidurilor Lisabonei.

luni, 4 februarie 2008

Din vacanta adunate si-napoi vacantei date

Brasov.
Am stabilit un nou record la coborarea pe Drumul rosu. O ora si jumatate, cazaturi nenumarate. Albertina Tomba este, pana la urma, un antitalent al schiului.
Turcii vin la schi in Romania.
Stiati ca inca se mai fac creioane cerate? In mintea mea erau atat de strans legate de gradinita, incat mi se parea firesc sa fi disparut de pe piata cand am inceput clasa I.
Intr-un anticariat de langa Biserica Neagra gasesti carti in germana la numai 1 RON.
Laptele de nuca de cocos este incolor si are gust de morcov.
Oituz / Slanic Moldova.
Undeva langa Slanic se va construi un drum spre Ardeal. Sunt cateva vile paraginite in statiune, dar si un cazino.
Matusa Veronica este o femeie foarte perspicace. A stiut exact ce sa ma-ntrebe astfel incat sa nu pot sa-i raspund.
Scrumbia la gratar nu are nevoie de lamaie.
CFR-ul nu se ingrijeste de pagina sa de internet, iar mama este fiinta cea mai neintelegatoare din lume.
Bucuresti.
S-a vazut, in sfarsit, Filantropica. Se cuvine si sa radem, si sa plangem. Sowohl als auch.
E trist ca dupa aproape un an sa nu-ti poti adauga decat doua randuri in CV?
Am terminat jurnalul. Nu spun al cui. Daca primesc permisiunea, data viitoare veti citi ceva bun, frumos si pur din el.
Curatenie in birou, cartile semestrului I s-au mutat in biblioteca. Am dat peste New Ideas from Dead Economists si m-am apucat de citit.
Pisoiul nu m-a uitat... am lipsit prea putin.
Posibilitate de evadare. La Reykjavik (orasul, nu trolul), Amsterdam sau Budapesta. Cinci luni.
Planuri de ceainarie. O sa revin cu povesti.

marți, 29 ianuarie 2008

Alinei

La ani multi si fericiti. Mai fericiti si cu mai putine griji decat cei de pana acum. Sa porti mereu rochii din voal cu buline in mijlocul iernii si sa iti schimbi culoarea parului de zece ori pe an, daca asta e ceea ce-ti doresti. Sa te lasi de fumat, daca vrei sa mai primesti vreodata jurnalul meu. Si, daca se poate, sa nu pleci... ca sa nu fie asta ultima ta zi de nastere pe care-o sarbatorim impreuna.

luni, 28 ianuarie 2008

Auf Wiedersehen

Pentru prima oara in ultimele luni, azi dimineata nu m-am dus la germana. Cursul s-a incheiat saptamana trecuta, prin Start 1 Prufung. Pana-n vara sunt in pauza de germana... si nu vreau! Raman suspendata intr-un timp prezent sau perfect compus, fara putinta de exprimare a viitorului... o adevarata problema pentru acel kleines Tagebuch in care mi-am propus sa exersez Schreiben. Cel mult, viitorul va avea rezonante de mersul trenurilor sau incadrari stricte, de plan cincinal: Morgen um 17 Uhr fahre ich nach Kronstadt sau Naechste Woche habe ich frei. Conditionalul sau conjunctivul nu exista inca; nu sunt posibile decat indicativul si imperativul. Moduri ale certitudinii si obligativitatii. Hmmm, suficient cat sa redactez un discurs de dictator... dac-as fi avut vocabularul necesar! :)
De ce m-am apucat de germana? Pur si simplu. Sa vad daca e intr-adevar atat de grea pe cat se spune, daca pot deslusi ceva din sirurile omogene de h-uri si pronuntii graseiate si daca exista sens in cuvintele acelea kilometrice. Si chiar exista! Nu sunt cu nimic diferite de insiruirile de atribute din fata substantivelor din binecunoscuta engleza. Regula e aceeasi pentru self study center si Selbstlernzentrum, cuvantul determinat sta la sfarsit. Cat despre pronuntie, mie uneia imi prinde mai repede urechea o propozitie in germana decat in franceza... dar aici sunt subiectiva si nu pot convinge.
Dincolo de limba in sine, un motiv esential pentru care imi place germana este prima profesoara pe care am avut-o in vara, la institutul Goethe. Frau F. este exceptionala, are toate calitatile care fac un bun profesor de limbi straine. La ora ei nu se putea sa nu vorbesti, oricat de timid ai fi fost: tot puteai si trebuia sa spui ceva in germana. Pana si exercitiile de gramatica se citeau, fiecare cursant cate o bucata. Iar la conversatii participa toata lumea, nu numai o pereche, de model; in plus, te motiva intotdeauna sa depasesti exemplele din carte si sa spui mai mult, mai personalizat, mai interesant. Exercitiile erau foarte creative si amuzante; de exemplu, odata a trebuit sa vorbim despre o zi din viata unui spargator de banci! Totul era foarte vesel si relaxat; invatam verbe de genul schwaenzen (a chiuli) si chiar si o-njuratura, pe ici, pe colo... plus amanunte interesante despre Germania. Stiati ca... acolo, la 20 m dupa un indicator de Reduceti viteza. Gradinita apare un altul cu Danke? Asa, ca sa stie soferul ca grija lui este apreciata. Mici detalii ca sa te simti bine.
Also, kein Deutsch mehr bis im Sommer. Ich kann es kaum erwarten, der naechste Kurs zu beginnen. Vielleicht mit Frau F. als Lehrerin. Bis dann!

vineri, 25 ianuarie 2008

The age(s) of Tori

I've never been a cat lover. I'd much sooner picture myself playing in the park with a golden retriever than pampering a spoiled and egocentric feline. But because this particular cat was a gift from him, I decided to give it a chance. Tiny furball that it was, chewing everybody's ankles in September; majestic tom cat that it is now, meowing for Friskies in demanding tenor tonalities and playing at my toes in the wee hours of the morning. Yes, I know Tori is a girl's name, but it was the cat's fault for tricking us all into believing that it's of the same gender with my adored singer! Besides, she'd laugh at the sexual ambiguity of the situation.
Since I tend to get a bit nostalgic in the evening, tonight it was about going through Tori's early pictures. The first was taken two or three days after its arrival. It still sleeps like a little hunchback, with the expression of a happy Chinese. The second is the moment when it received the spark of knowledge from the wise forefinger of man (woman=Vero). The third was taken under the mistletoe... no kissing involved. The photographer had just got a new lens, in case you were wondering at the superior quality of the picture. Last but not least, I managed to trick it with a red bow yesterday... it was so puzzled! No need to call the RSPCA, it wasn't molested!
Enjoy.

marți, 15 ianuarie 2008

Dor de mine

De mine, cea spontana. Care nu simtea nevoia si timiditatea de a se cenzura des. In al carei cap zumzaiau idei despre Matisse si Magritte, vise cu inorogi si imagini cu dansuri nude in campii cu maci. I no longer am the essence of opium.
Din vremuri mai creative:
My love is like a hut, a shelter;
I cover it in blotting paper.
Sau:
My love is like smoke from a hookah, it vanishes into thin air.
Si ultima, care nu-mi apartine:
My love is like a tall, tall tree
With branches bald as January.

duminică, 13 ianuarie 2008

Dor de Tori

N-o mai ascultasem de mult timp. De fapt, n-am mai ascultat aproape nimic in ultimele luni, am trait intr-o lume lipsita de sunete. Dar in seara asta am intins in mod automat mana spre CD-ul ei. Instant addiction (again). Azi, inclin spre Ii e e e, She's Your Cocaine, The Beekeeper si... rasfoiesc jurnalul din vara pentru insemnarea despre concert. Here it is.
14 iulie 2007 - [...] In prima parte a concertului am urat-o, da, pentru ca ma secatuia, ma secatuia literalmente de energie. Parca-si tragea toata vlaga de a canta din mine, se hranea prin tentacule invizibile cu atentia mea, lasandu-ma pironita de scaun, redusa la o pereche de ochi care s-o vada, urechi care s-o auda si palme care sa o aplaude la sfarsitul fiecarei melodii. Am stat teapana, tintuita de scaunul acela incomod, privind-o fix - la un moment dat imi lacrimau ochii si mi se parea ca vad pianul ridicandu-se incet, centimetru cu centimetru, de la podea. Langa mine, Vero mai-mai ca dansa pe scaun, totul curgea prin ea, pe cand eu eram un receptacul in care ea-si turna veninul, muzica, ritmul, versurile, infatisarea de prostituata inteleapta (nu ca n-ar fi intentionat sa arate asa, totul era asumat si pregatit meticulos), spatele gol, costeliv si emaciat, gura rujata aprins, cu ranjetul caracteristic... Si-a turnat atat, incat aveam senzatia ca s-a transferat in mine, intr-un fel de acuplare extraordinara. Imi batea inima in ritmul muzicii ei, si a fost tare, asurzitoare, intr-o versiune mult mai agresiva a melodiilor. Cruel, in stil Haggard! A fost dura, aproape malitioasa, iar in cazul cantecelor de pe ultimul album, acest lucru s-a dovedit un punct in minus, pentru ca n-am prea putut urmari versurile. Pacat ca nu le stiam. Sau poate a fost un punct in plus, pentru ca m-am putut concentra strict asupra liniei melodice... si asupra fiintei care se framanta intre doua piane si-o orga electrica, facand dragoste cu ele, unduindu-se si pierzandu-se intre doua microfoane. Quite a show, in sensul cel mai bun al cuvantului. A cantat Crucify si Silent All These Years, fara nici o bucurie. Doar in Siren si Hey Jupiter am recunoscut-o pe Tori - Cea de pe album; Hey Jupiter a fost sfasietor de trista. La fel si Yes, Anastacia. Dar asta e menirea ei, sa se reinventeze incontinuu, sa caute mereu noi inflexiuni ale vocii sale - ah, cred ca n-am mai auzit niciodata o voce atat de maleabila, de clara, de precisa in cele mai mici detalii, puternica si expresiva. A fost o alta Tori si tocmai prin asta a fost Tori. Cele cinci personaje de pe coperta ultimului album, fiecare cu stilul, atitudinea, blogul si zeitatea ei antica sunt un gross understatement a pietrei pretioase cu mii de fatete care este personalitatea ei. Uuuh. Spre final am avut suficienta putere - let's see how brave you are - sa ma ridic, sa dansez si sa aplaud. Spectacolul s-a prelungit prin doua bisuri, adevarata generozitate fata de fanii dintr-o tarisoara lipsita de importanta pe care amana de mult sa o viziteze. Ma intreb dac-o sa mearga la Bran. Va fi dezamagita sa afle ca Dracula n-a locuit niciodata acolo. Nici macar Vlad Tepes.
Asta a fost atunci. Impresii la cald, cu toata naivitatea de rigoare. Singurul lucru pe care nu l-am notat a fost senzatia distincta din timpul concertului, la fel de concreta ca o intepatura in piept, ca Asta E, mai mult de-atat nu exista, the ultimate music si de-acum incolo nu voi mai (putea) asculta altceva. Am inteles de ce spunea Cartarescu in Orbitor ca durerea cea mai mare a unui scriitor este ca oricat de buna ar fi cartea lui, vei citi o alta dupa ea. Extrapoland spre muzica, ea a depasit limita asta.

miercuri, 9 ianuarie 2008

Se aduna

Lucruri nescrise. In jurnal - inca din vara am restanta la povestirea excursiei in Viena. Pe blog - despre vacanta de iarna, Botosani si Straja. Despre cat de drag si moldovean mi-a fost unchiul de la tara, cand a luat receptorul in mana sa-i spuna mamei la multi ani si a rasunat casa de sunetul vocii lui. Despre prima data cand te urci pe schiuri si, coborand 50 metri pe partie, lasi in spate o serie de S-uri aproape perfecte. Despre melodia noptii de Revelion, care a fost... Salcamii (da, acei salcami ai lui Tudor Gheorghe. Long story!). Despre ideile care mi-au venit cand am vazut Eyes Wide Shut si, contrar opiniei generale, am fost atenta. As vrea atat de mult sa le scriu, dar si-au ratat momentul si ma-ntreb daca mai are vreun rost acum.
Lucruri nespuse. In special parintilor. Declaratii de independenta si poate de razboi, in functie de cum vor fi primite primele. Le tot aman, pentru ca, deh, capul ce se pleaca, sabia nu-l taie... Totusi, intentionez sa le dau peste nas celor de la Vodafone: lucrurile pe care nu le-am spus inca nu se vor pierde. Trebuie doar sa-mi fac curaj sa le spun. All non-current liabilities become current sometime.