duminică, 16 decembrie 2007

Les neiges d'antan

In seara asta ninge din nou ca atunci. Atunci eram in clasa a sasea, era februarie si ma aflam cu mama la Sinaia. Mama facea un curs, sau lua parte la o conferinta, sau nu mai stiu ce; eu stateam in camera, scriam in jurnal si citeam Cavalerul de Mauleon de Alexandre Dumas. In carte erau desert, uscaciune si cadane; pe fereastra erau parcul hotelului, o casa cu un acoperis rosu si ninsoarea.
Mama era libera dupa-amiaza si-am pornit hai-hui prin Sinaia, impreuna cu doi colegi de-ai ei. Nu mai stiu pe unde-am luat-o; parca in partea opusa Pelesului; parc-am trecut un podet peste un parau. Totul e neclar si alb, si asa era si atunci. Mergeam prin zapada, dar era destul de cald si placut, iar cizmele scartaiau. La un moment dat a trecut o sanie pe langa noi, o sanie mare si verde, trasa de cai. Avea marginile mestesugit rotunjite si vopsite cu rosu, pleduri peste care se asternuse zapada si o conducea cel mai bonom unches pe care l-am vazut vreodata. Ce mai, o aratare ca-n povestile mele - si ce mult mi-ar fi placut sa ma urc in ea! Fireste ca nu s-a putut, era prea scump. Sania a plecat mai departe, cu lemnul ei verde si ciucurii de la urechile cailor, iar eu ma gandeam ca e pacat ca nu se bucura nimeni de ea. Si imediat ce-a disparut, s-a intetit ninsoarea, de nu se mai vedea la douazeci de pasi. Eram cotropiti si inaintam ca niste oameni de zapada, cu neaua adunandu-se pe noi, prin statiunea Cumpatu, printre casele ei in stil german randuite cu grija pe serpentine.
Asta a fost cea mai frumoasa ninsoare pe care mi-o pot aminti, dar in seara asta ninge la fel. Si am mers prin ea cu acelasi sentiment de infrangere pe care l-am avut atunci. M-am intors de la el ca un copil pe care-l lipsesti de o bucurie pe care i-ai putea-o, totusi, face. Si in acelasi timp, pentru care nici copilul insusi nu se zbate destul. Peste ambii invinsi a nins la fel, i-au acoperit aceleasi roiuri de fulgi, si aceeasi zapada li s-a aninat de gene si li s-a lipit de pleoape. N-a vrut sa se topeasca si le-a tinut intr-un mod straniu de cald, si i-a impiedicat sa vada la mai mult de douazeci de pasi. Totusi, amandurora li s-a parut cea mai frumoasa ninsoare pe care-au vazut-o vreodata.
Vero si Poe au avut dreptate. In mijlocul frumusetii gasesti intotdeauna un fulg de tristete.

Niciun comentariu: