Vero's choice

Mai intai, asta:

Ma tot duc de la Teatrul Foarte Mic bifeaza toate caracteristicile unei mazgaleli reusite, asa cum le enunta domnisoara Vi Hart la inceputul clipului de mai sus. Asta ma scuteste de efortul de a scrie eu insami recenzia, deci voi avea timp sa invat sa draw squiggles like a Hilbert.

Ziua in care nu este deschis nimic

Am iesit, m-am dat un sfert de ora in leaganul din spatele blocului, apoi am mers pe jos pana la cheiul Dambovitei, care se scurgea verde si plina de bule de scuipat. Orasul era atat de pustiu, incat am putut canta pe strada, cum faceam la York. Am ascultat Portishead pana m-au durut urechile si am facut poze. Toto, I've a feeling we're not in Kansas anymore! Here's to the return of the bull market! :)) Smirking cherubs la Muzeul George Enescu. Dormiti linistiti, sanii auriti ai Minervei de la Academia Romana vegheaza. Happening soon to a cultural landmark near you. Muzeul de Istorie, that is. In vecinatate, de vizitat pentru o pereche de bocanci - Apa. Apoi, this one's new :D a.k.a. PMS, schimbari de trend, totul are sens si totul este complet haotic, mai ales in aceasta zi incarcata de superstitii si de urari de bine, welcome to my life etc. Din fericire, la Universitate se intampla, chiar sub ochii trecatorilor, In caz ca v-ar veni vreo idee... The

New Year's Resolutions

Pentru ca o lista imi umple in mod convenabil spatiul pe blog si timpul liber, fara a necesita mai mult efort al mintii decat scotocitul dupa sosete intr-un sertar:
- sa invat sa merg pe bicicleta;
- sa schiez din nou!
- cel putin un curs de germana la Goethe Institut;
- sa-mi imbunatatesc franceza;
- sa vizitez Granada, Malaga si Cadiz SAU sa-mi petrec concediul in Toscana, in septembrie;
- sa dau petrecere de ziua mea;
- sa ajung la Timisoara intr-un weekend;
- sa urc in Piatra Craiului;
- sa mi se faca portretul, macar in creion (noroc ca din toamna ne incuscrim cu un artist);
- sa-mi asigur SUPRAVIETUIREA zilnica la analiza (ma reprofilez!)...
-... dupa care, sa fac impresie buna la analiza;
- gata cu dramele sentimentale!
- sa castrez pisica (erm, to-do list?);
- find the exceptional and settle for nothing less!
- sa nu-mi mai fie frica... de nimeni :)
- sa-mi las parul lung;
- sa continuu sa fac Pilates;
- keep an open mind :D
- sa ma mut (? = needs further considering);
- sa termin de citit Orbitor;
- sa vad Inima de caine si Mamouret;
- sa petrec mai mult timp cu Teo, dat fiind ca in 2011 am fost the absent godmother;
- sa cunosc mai multi oameni.

P.S. Lista aceasta a fost redactata in penultima zi cu Adelaide si are o surata mai rusinoasa in geanta ei (scripta manent, fie si cu viciu de consimtamant). Din ianuarie voi fi nevoita sa infrunt singura lichiditatea scazuta de la BVB.

'tis the season for some folly

Homemade hummus. Hippie rococo. Their borders are opening. My hips are slimming down. Oh, the subway men I can still say no to. Brain-humping.
Fare thee well, Adelaide!

Noi toti am purces din Mantaua lui Gogol

Deodata, se raspandi prin Petersburg zvonul ca, langa podul Kalinkin si prin alte locuri din acel raion, a inceput sa apara noaptea un strigoi in chip de slujbas de stat si-si cauta mantaua furata, ca sub acest pretext despoaie pe oricine-i iese in cale, fara sa se uite la grad sau la demnitate, luand tot felul de mantale: captusite cu pisica, cu biber, cu vatelina, cu raton, cu vulpe, cu blana de urs - intr-un cuvant, cu orice fel de blanuri, blanite, piei si tesaturi din cate au nascocit pana acum oamenii pentru a-si inveli propria piele. Unul din slujbasii departamentului vazuse strigoiul cu proprii lui ochi si-l recunoscuse imediat: Akaki Akakievici era. Dar se ingrozi atat de rau la vederea lui, incat o lua la goana cat il tineau picioarele si, astfel, nu putuse sa-l vada prea bine. Vazuse doar atat, cum Akaki Akakievici il ameninta de departe cu degetul... Ploua cu plangeri din toate partile, reclamandu-se ca nu numai spinarile si umerii consilierilor titulari, dar pana si ai consilierilor secreti erau expusi la grave raceli de pe urma jefuirii nocturne de mantale. Politia primi dispozitii ca strigoiul sa fie prins de urgenta... mort sau viu, si pedepsit cu toata asprimea, drept o pilda graitoare pentru toti ceilalti, si nu a lipsit mult ca aceste dispozitii sa fie puse in aplicare cu succes.

Bat-o vina

So this is what hell feels like. It's fighting guilt - worse still than your own, it's the guilt of someone you love. It's an invisible foe; endlessly unsatiated and utterly unscrupulous. You will never get a full description, but you perceive how insidiously it taunts them with reminders of their misguided choices. And, of course, the happy alternatives that have eluded them. They are to blame for their children's inchoate adulthood, their own unsatisfactory career, the government deficit and the holes in the fucking ozone layer. They are undeserving of the good that might have happened to survive around them. The teaser's verb of choice is shouldn't have; its adjective is fool. They are not allowed to forget and they are not allowed to embrace their past. They must forever wail and gnash their teeth.
We have yet to discover the effective way to tackle remorse. It won't relent with time or gentle encouragement. It dismisses both rational argument and the stamping of feet. It poisons the sense of touch to the point that the sufferer can't find any comfort. It's immune to sugar, antidepressants, puppy-dog eyes and good luck charms. It might just cower under the threat of physical harm - blessed be the adrenaline rush that comes with driving your nails down your forearms! The sense of urgency and despair must reach such a level that it overcomes the instinct of self-preservation. Sadly, though, the effect only lasts as long as the scars and the show may only be put on every so often.
Onwards, then. At least, let's keep rocking back and forth.

Volver

S-a terminat. Aproape. Macar la nivel macro, deci am scapat de trafalet, cuie si bormasina. Si cartile mi s-au intors in biblioteca si pe etajere, cu un iz subtil de mucegai peste mirosul lor uitat de anticariat rascolit. Cutia de chibrituri arata un pic mai bine. Usurarea de dupa ma tenteaza sa recunosc ca a meritat, dar nu este asa. Dupa cum ma asteptam, efortul ultimelor luni a scos la iveala tot ce este mai urat in caracterele noastre, trei oameni inghesuiti intr-un spatiu mai restrans decat de obicei, smulsi dintre obiectele de care-si agata calmul si politetea zilnica, sugrumandu-si reciproc ideile ca niste boa constrictori. S-au slefuit antipatiile vechi si s-au dezvaluit unele noi. Spoiala de normalitate continua sa crape, in mod brutal. Hotarat lucru, oamenii ar trebui sa stea impreuna numai cat isi cresc copiii; mai tarziu, varsta si rutina ii intorc impotriva manierismelor celuilalt si le tocesc ultimele porniri de tandrete. Probabil ca frica de singuratate este singura care pastreaza o buna parte din cuplurile imbatranite impreuna. Prea mult timp m-am prefacut ca nu vad si nu aud nimic. Dar mi-am spus de zeci de ori, saptamanile acestea, ca eu nu voi trece prin asa ceva, ca nu-mi pot asuma riscul de a asculta cuvinte grele atunci cand sunt mai vulnerabila, ca nu ma voi supune. Nu voi face promisiuni pe care sa fiu nevoita sa le rup din pur instinct de conservare.
Din acelasi motiv, voi incerca sa nu tin promisiunile pe care mi le-am facut in aceasta seara, sa-mi uit rautatea amara. Abandon sau iertare? Alas, mi-am stors toata rezerva de compasiune in ultimii doi ani. Imi vine sa ma impachetez in hartie maronie, sa-mi fac un nod si sa nu las pe nimeni sa ma mai atinga.

Scara inaltimilor si a adancimilor

Se intampla lucruri rele. Se intampla renovarea de subzistenta practicata cu incapatanare de tatal aflat la criza varstei de mijloc. Tergiversam procesul de saptamani bune, multumita unei combinatii fatidice de ghinion, comercianti neseriosi si lipsa de entuziasm a executantilor - in principiu, eu. Rezultatul imediat este ca viata personala, deja slabita inaintea inceperii acestei torturi, a fost inlocuita de sesiuni de maturat nocturn, ciocanit de cuie in plinta si conversatie cu termeni exotici, de genul spaclu, vinclu si panza de bomfaier. Definitely NON-marketable skills. Ma scoate din sarite aceasta neglijare intentionata a conceptului de specializare a muncii si, ca orice fiinta de sex feminin cu putina demnitate, refuz sa ma pricep la anumite activitati sau, culmea, sa mimez ca acestea imi fac placere. Contrar sperantelor tatalui bricoleur, faptul ca stiu unde se afla fiecare cui stramb din casa asta nu ma face sa o indragesc mai mult. Dimpotriva. De indata ce va lua sfarsit operatiunea, ma voi stradui din rasputeri sa uit ca a avut loc vreodata.
Dar se intampla si lucruri bune, din cand in cand. Se intampla o urcare pe Jepii Mici, prin propriile mele puteri si stapanire de sine. Se intampla un om neasteptat de frumos, pe care nu l-as fi ghicit niciodata, pitit cum sta in fiecare zi, in spatele unui monitor, si pe care de-abia astept sa-l mai duc la munte. Se intampla Alexandru Tomescu si, multumita ingenuitatii mele native, bilete gratuite la doua concerte din festivalul Enescu, da, la concerte fancy. Se intampla un dans, bianual. Se intampla Miyazaki cel plin de prospetime. Se intampla sa constat ca-mi iubesc fetele, pe toate. Se intampla Tom Waits si vocea lui de drac care fumeaza de la 5 ani. Se intampla ca eu, una, am reusit sa nu ma apuc de fumat, iar copacii inca n-au inceput sa ingalbeneasca.