Triptic

Multumita geniului termopanelor, e atat de liniste seara, incat imi pare ca aud ticaitul unui ceas din vecini. Inchid ceasul din bucatarie in camara, iar pe cel din sufragerie, intr-un dulap, dar aud in continuare pulsatia precisa a ceasului strain, ca si cum laptopului i-ar fi crescut o noua inima sau ceasul de mana ar fi capatat valente de pendula. Nu pot sa adorm decat cu dopuri in urechi - primul pas catre nevroza or what?
********
Pana si fiintele cele mai trufase au momente in care trebuie sa se supuna cuiva. Bunaoara, pisica mi se urca in pat in fiecare seara, de indata ce sting lumina, porneste motorul torsului si-mi cere cateva minute de scarpinat dupa urechi. Daca nu o bag in seama, imi impunge mana cu incapatanare, fortandu-si capul sub palma mea, pana cand incep alintarile pe care, de altfel, nu le suporta in niciun alt moment al zilei.
********
All silliness aside, Owen are, de saptamana asta, propria emisiune la radioul Universitatii din York! Tune in martea, la ora 15 GMT (17, ora Romaniei), pentru The Other Side si veti fi tratati cu adorabilul sau accent nord-englezesc, discutii sclipitoare despre clatite si o selectie muzicala care o sa va pacaleasca urechea ca e deja vineri dupa-amiaza. Pentru cei care sunt liberi atunci sau isi pot pacali seful ca lucreaza la fel de bine cu muzica in casti.

Plat du jour - catharsis

Am facut-o!!!! La mai bine de trei ani de la acea dupa-amiaza de trista amintire, m-am urcat din nou pe schiuri. Mi-am povestit ieri emotiile prietenilor si colegilor de serviciu, lasandu-le astfel in urma, iar golul din stomac de dimineata l-am acoperit cu doua sanvisuri, undeva intre Campina si Comarnic. La baza partiei din Azuga, mi-am regasit gesturile pregatitoare: incaltatul claparilor, caratul schiurilor pana sus, scuturatul claparilor de omat, urcarea inceputa intotdeauna pe schiul din vale, stransul manusilor. Zapada stralucea, scartaia si mirosea exact ca atunci, exact cum trebuie. Teleschiul ma tragea in acelasi fel, lejer si relaxant, cu mici zvacniri din loc in loc. Ma asteptam sa am un blocaj in varful partiei, in momentul cand mi s-ar fi cerut sa-mi incep coborarea, sa ma uit in jos si sa ma apuce vertijul sau un plans stupid... dar nu a fost asa. Am avut un instructor minunat si o orteza solida, in nadejdea carora am pornit incet, concentrandu-ma sa constientizez miscarea in fiecare punct al ei, sa o controlez. Si am reusit! Daca altadata comanda se pierdea undeva, pe cei 1.70 m dintre lobul frontal si metatarsiene, azi am facut schiurile sa ma asculte. In loc sa iau totul de la zero, lucrez in apropierea nivelului la care ma aflam cand am avut accidentul. Lasand mandria la o parte, m-am distrat de minune si mi-am reamintit cat de mult imi placea sportul acesta obositor, barbatesc si elegant. It felt pretty damn good si de-abia astept sa ma duc din nou!
Dar o sa ma dau atata timp cat simt ca imi pot mentine concentrarea la cote inalte, ca genunchiul nu-mi este obosit si ca nu ma las furata de viteza, de orgoliul ca ma aflu pe o anumita partie sau de aparenta siguranta a miscarilor. Am tras, totusi, cateva invataminte din ultimii ani si ultimul lucru pe care mi-l doresc este sa le recapitulez in practica.

Vero's choice

Mai intai, asta:

Ma tot duc de la Teatrul Foarte Mic bifeaza toate caracteristicile unei mazgaleli reusite, asa cum le enunta domnisoara Vi Hart la inceputul clipului de mai sus. Asta ma scuteste de efortul de a scrie eu insami recenzia, deci voi avea timp sa invat sa draw squiggles like a Hilbert.

Ziua in care nu este deschis nimic

Am iesit, m-am dat un sfert de ora in leaganul din spatele blocului, apoi am mers pe jos pana la cheiul Dambovitei, care se scurgea verde si plina de bule de scuipat. Orasul era atat de pustiu, incat am putut canta pe strada, cum faceam la York. Am ascultat Portishead pana m-au durut urechile si am facut poze. Toto, I've a feeling we're not in Kansas anymore! Here's to the return of the bull market! :)) Smirking cherubs la Muzeul George Enescu. Dormiti linistiti, sanii auriti ai Minervei de la Academia Romana vegheaza. Happening soon to a cultural landmark near you. Muzeul de Istorie, that is. In vecinatate, de vizitat pentru o pereche de bocanci - Apa. Apoi, this one's new :D a.k.a. PMS, schimbari de trend, totul are sens si totul este complet haotic, mai ales in aceasta zi incarcata de superstitii si de urari de bine, welcome to my life etc. Din fericire, la Universitate se intampla, chiar sub ochii trecatorilor, In caz ca v-ar veni vreo idee... The

New Year's Resolutions

Pentru ca o lista imi umple in mod convenabil spatiul pe blog si timpul liber, fara a necesita mai mult efort al mintii decat scotocitul dupa sosete intr-un sertar:
- sa invat sa merg pe bicicleta;
- sa schiez din nou!
- cel putin un curs de germana la Goethe Institut;
- sa-mi imbunatatesc franceza;
- sa vizitez Granada, Malaga si Cadiz SAU sa-mi petrec concediul in Toscana, in septembrie;
- sa dau petrecere de ziua mea;
- sa ajung la Timisoara intr-un weekend;
- sa urc in Piatra Craiului;
- sa mi se faca portretul, macar in creion (noroc ca din toamna ne incuscrim cu un artist);
- sa-mi asigur SUPRAVIETUIREA zilnica la analiza (ma reprofilez!)...
-... dupa care, sa fac impresie buna la analiza;
- gata cu dramele sentimentale!
- sa castrez pisica (erm, to-do list?);
- find the exceptional and settle for nothing less!
- sa nu-mi mai fie frica... de nimeni :)
- sa-mi las parul lung;
- sa continuu sa fac Pilates;
- keep an open mind :D
- sa ma mut (? = needs further considering);
- sa termin de citit Orbitor;
- sa vad Inima de caine si Mamouret;
- sa petrec mai mult timp cu Teo, dat fiind ca in 2011 am fost the absent godmother;
- sa cunosc mai multi oameni.

P.S. Lista aceasta a fost redactata in penultima zi cu Adelaide si are o surata mai rusinoasa in geanta ei (scripta manent, fie si cu viciu de consimtamant). Din ianuarie voi fi nevoita sa infrunt singura lichiditatea scazuta de la BVB.

'tis the season for some folly

Homemade hummus. Hippie rococo. Their borders are opening. My hips are slimming down. Oh, the subway men I can still say no to. Brain-humping.
Fare thee well, Adelaide!

Noi toti am purces din Mantaua lui Gogol

Deodata, se raspandi prin Petersburg zvonul ca, langa podul Kalinkin si prin alte locuri din acel raion, a inceput sa apara noaptea un strigoi in chip de slujbas de stat si-si cauta mantaua furata, ca sub acest pretext despoaie pe oricine-i iese in cale, fara sa se uite la grad sau la demnitate, luand tot felul de mantale: captusite cu pisica, cu biber, cu vatelina, cu raton, cu vulpe, cu blana de urs - intr-un cuvant, cu orice fel de blanuri, blanite, piei si tesaturi din cate au nascocit pana acum oamenii pentru a-si inveli propria piele. Unul din slujbasii departamentului vazuse strigoiul cu proprii lui ochi si-l recunoscuse imediat: Akaki Akakievici era. Dar se ingrozi atat de rau la vederea lui, incat o lua la goana cat il tineau picioarele si, astfel, nu putuse sa-l vada prea bine. Vazuse doar atat, cum Akaki Akakievici il ameninta de departe cu degetul... Ploua cu plangeri din toate partile, reclamandu-se ca nu numai spinarile si umerii consilierilor titulari, dar pana si ai consilierilor secreti erau expusi la grave raceli de pe urma jefuirii nocturne de mantale. Politia primi dispozitii ca strigoiul sa fie prins de urgenta... mort sau viu, si pedepsit cu toata asprimea, drept o pilda graitoare pentru toti ceilalti, si nu a lipsit mult ca aceste dispozitii sa fie puse in aplicare cu succes.

Bat-o vina

So this is what hell feels like. It's fighting guilt - worse still than your own, it's the guilt of someone you love. It's an invisible foe; endlessly unsatiated and utterly unscrupulous. You will never get a full description, but you perceive how insidiously it taunts them with reminders of their misguided choices. And, of course, the happy alternatives that have eluded them. They are to blame for their children's inchoate adulthood, their own unsatisfactory career, the government deficit and the holes in the fucking ozone layer. They are undeserving of the good that might have happened to survive around them. The teaser's verb of choice is shouldn't have; its adjective is fool. They are not allowed to forget and they are not allowed to embrace their past. They must forever wail and gnash their teeth.
We have yet to discover the effective way to tackle remorse. It won't relent with time or gentle encouragement. It dismisses both rational argument and the stamping of feet. It poisons the sense of touch to the point that the sufferer can't find any comfort. It's immune to sugar, antidepressants, puppy-dog eyes and good luck charms. It might just cower under the threat of physical harm - blessed be the adrenaline rush that comes with driving your nails down your forearms! The sense of urgency and despair must reach such a level that it overcomes the instinct of self-preservation. Sadly, though, the effect only lasts as long as the scars and the show may only be put on every so often.
Onwards, then. At least, let's keep rocking back and forth.